PisicaPisicile sunt o enigmă, chiar şi pentru proprietarii lor. Acum ştiinţa ne oferă o incursiune în lumea lor secretă. Pisica domestică este cel mai popular animal de companie, întrecând ca număr câinii (sunt trei pisici la un câine).  Această popularitate este sporită fără îndoială de faptul că sunt atât pline de afecţiune, cât şi independente.

 

 

 

Ele nu au nevoie de dresaj.  Sunt capabile să îşi poarte singure de grijă. Pot fi lăsate singure fără teamă şi cele mai multe dintre ele ne întâmpină cu afecţiune când ajungem acasă. Într-un cuvânt, ele sunt convenabile.

Dar chiar şi aşa, pisicile rămân distante şi greu de pătruns. Câinii au tendinţa să fie deschişi, oneşti şi docili. Pe de altă parte pisicile ne cer să le acceptăm aşa cum sunt, dar de fapt nu ştim prea multe despre acest aspect.

Vom şti vreodată? Sunt convins că da. Mi-am împărţit căminul cu câteva pisici de-a lungul timpului, dar nu am simţit că acest fapt m-a învăţat prea multe despre cum sunt ele cu adevărat.  Mai degrabă ştiinţa este cea care a început să dezvăluie adevărata natură a pisicii, în special în ceea ce priveşte relaţia acesteia cu omul. Acum este un moment potrivit să inventariem ceea ce cunoaştem şi să vedem cum putem folosi aceste cunoştinţe pentru a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi a pisicilor.

Relaţia dintre pisică şi om este foarte veche. Dovezi ADN identifică strămoşul pisicii de companie ca fiind pisica sălbatică arabă  Felis silvestris lybica, şi situează originile acesteia cândva în urmă cu 10.000 sau 15.000 de ani, în Orientul Mijlociu.

Se pare că primii oameni care au îmblânzit pisicile sălbatice au fost natufienii, care au locuit în Levant într-o perioada 13.000 - 10.000 î.Hr. şi sunt consideraţi drept inventatorii agriculturii. Tocmai de aceea ei au fost şi primii oameni care s-au confruntat cu un nou flagel – invazia şoarecelui de casă iubitor de cereale. Probabil că pisicile sălbatice s-au instalat ca să exploateze această nouă resursă de hrană. Realizând cât pot fi de folositoare – deoarece la urma urmei pisicile nu erau interesate de grâne - probabil că omenii le-au încurajat să rămână în preajma lor.

Dar acestea nu erau pisicile de companie aşa cum le cunoaştem astăzi. Mai degrabă semănau comportamental cu vulpile urbane din zilele noastre, capabile să se adapteze mediului uman în timp ce îşi menţin în esenţă sălbăticia lor.

Desigur că şi celelalte calităţi ale pisicii nu au rămas neobservate. Trăsăturile lor atrăgătoare, blana moale şi capacitatea de a învăţa cum să devină afectuoase faţă de noi a condus la adoptarea lor ca animale de companie. Pisica s-a insinuat în mod treptat în casele şi inimile noastre, devenind din sălbatice, domestice de-a lungul câtorva mii de ani.

În ciuda transformării lor, pisicile încă se menţin  ferm ancorate în sălbăticie. Mintea câinelui a fost schimbată radical faţă de cea a strămoşului său, lupul. Dar pisicile încă gândesc ca nişte vânători sălbatici.

Pisicile  nu sunt creaţia omenirii. Spre deosebire de aproape oricare animal domestic, pisicile îşi menţin un control remarcabil asupra vieţii lor. Majoritatea pleacă unde doresc, atunci când doresc şi ceea ce este foarte important, îşi aleg singure perechea. Spre deosebire de câini, doar o mică minoritate de pisici de rasă a fost crescută în mod intenţionat de oameni. Nimeni nu a crescut pisici pentru a păzi casele, turmele sau pentru a-i însoţi pe vânători. Domesticirea lor a fost determinată în cea mai mare parte de selecţia naturală. Pisicile au evoluat alături de oameni, pliindu-se pe anumite nişe pe care noi le-am oferit neintenţionat.

Din aceste motive, pisicile nu pot fi considerate ca fiind complet domesticite, şi o mare parte a comportamentului lor încă reflectă instinctele lor sălbatice. Pentru a ne lămuri de ce pisicile se comportă aşa cum se comportă – în special în relaţia lor cu noi - trebuie să înţelegem aceste instincte.

Pisicile pot fi foarte afectuoase, dar sunt dificile cu privire la obiectul afecţiunii lor. Aceasta îşi are sorgintea în trecutul evoluţiei lor: pisicile sălbatice sunt în mare măsură solitare şi consideră majoritatea celorlalte pisici drept rivale. Atitudinea implicită a pisicii faţă de alte pisici rămâne una de suspiciune, chiar de frică.

Cu toate acestea, domesticirea a tocit sentimentul de circumspecţie. Cerinţele domesticirii – mai întâi necesitatea de a trăi în compania altor pisici şi apoi cea de a relaţiona cu oamenii - au extins  repertoriul social al pisicii dincolo de orice aşteptare.

Este probabil ca evoluţia comportamentului lor social să fi început odată cu adunarea lor pe lângă hambare. Menţinându-şi atitudinea de antagonism faţă de alte pisici, orice pisică ar fi fost într-o situaţie dezavantajată privind exploatarea sursei de hrană.

Chiar şi în zilele noastre, acolo unde există o sursă de hrană regulată, apare o colonie de pisici sălbatice- presupunând că acest lucru este permis de către comunitatea locală. Aceste colonii se pot forma până când se ajunge la câteva sute de pisici sălbatice care trăiesc aproape unele de altele.

 

Pisica

Pisică
Credit: itsybitsyshutterbug.deviantart.com

 

Aglomeraţie cu ghiare

În aceste colonii, societatea se bazează pe cooperare între femelele înrudite genetic. Adesea mamele îşi gonesc puii masculi după câteva luni pentru a evita endogamia, lăsându-i să trăiască solitar. Atunci când coloniile constau în mai mult de o familie ele concurează unele cu altele. Deci aceste colonii sunt departe de a fi bine reglementate. Pisicile par incapabile să menţină un număr mare de relaţii prietenoase, sau să formeze alianţe între grupuri de familii aşa cum o fac primatele; ele nu dispun de capabilitatea unor relaţii de negociere atât de sofisticate.  Cu toate acestea, comutarea la o viaţă socială a necesitat un salt cuantic în domeniul comunicării.  Pentru un animal atât de bine blindat cum este pisica,  o simplă ceartă ar putea escalada într-o luptă periculoasă, dacă nu evoluează un sistem de semnalizare care să le permită pisicilor să evalueze stările şi intenţiile altor pisici. şi aceasta este exact ceea ce s-a şi întâmplat.

La pisicile domestice, cercetările mele au arătat că semnalul cheie este îndreptarea cozii. În colonii atunci când două pisici studiază dacă să se apropie reciproc, una dintre ele de obicei îşi ţine coada ridicată; dacă cealaltă doreşte să se apropie, îşi ridică şi ea coada. Acest semnal al cozii ridicate a evoluat cu siguranţă în perioada domesticirii, şi îşi are originea în postura puilor de pisică sălbatică atunci când îşi întâmpină şi îşi salută mama.  Pisicile sălbatice adulte nu ridică cozile una la alta.

După ce are loc schimbul de saluturi cu cozile ridicate, există două variante. Fie pisicile îşi ating capetele şi se freacă una de alta,  cu capul sau cu părţile laterale ale corpului şi uneori îşi ţin din nou cozile ridicate înainte de a se despărţi, fie se ”spală”  lingându-se reciproc, ceea ce are o semnificaţie socială profundă la multe animale. Atât frecatul una de cealaltă cât şi spălatul au acelaşi rol la pisici: cimentarea unei relaţii de amiciţie.

Cea mai importantă abilitate socială pe care o pisică trebuie să o dobândească pentru a învăţa cum să devină animal de companie, este desigur să ştie cum să interacţioneze cu oamenii. Această abilitate îşi are mai mult ca sigur originea în felul în care pisicile interacţionează între ele – nu există nicio altă sursă de evoluţie plauzibilă a acestei capacităţi.

Pisicile nu sunt ataşate din naştere de oameni. Ele se nasc cu tendinţa de a avea încredere  în oameni pentru o scurtă perioadă de timp, şi anume atunci când sunt mici.

Studii efectuate asupra câinilor în anii 1950 au stabilit noţiunea de ”perioadă a socializării primare”, când căţeii sunt în mod special predispuşi să înveţe cât timp  sunt pui, cum să interacţioneze cu oamenii. La câini acest lucru se petrece la vârste cuprinse între 7 şi 14 săptămâni.

Conceptul se aplică şi la pisici dar procesul începe mult mai devreme. Un pui de pisoi este receptiv de la vârsta de 4 până la 8 săptămâni, perioadă în care dezvoltă o puternică atracţie pentru oameni. Dacă nu a întâlnit un om până la vârsta de 10 săptămâni sau chiar până mai târziu, o pisică se va teme de oameni pentru tot restul vieţii ei.

Pisicile nu încetează brusc să înveţe despre oameni atunci când trec de această cumpănă de 8 săptămâni. Se cunoaşte faptul că ele învaţă foarte multe lucruri despre cum să interacţioneze cu oamenii pe parcursul primului lor an de viaţă.

Cinicii au sugerat adesea că pisicile ne păcălesc să le oferim hrană şi adăpost manifestându-şi o afecţiune falsă faţă de noi şi că proprietarii de pisici îşi proiectează propriile lor emoţii asupra animalelor lor preferate. Dar noi simţim această afecţiune pentru pisici din motive întemeiate. Calitatea umană a trăsăturilor lor faciale este un factor, dar acesta nu poate fi suficient. Pisicile îşi datorează succesul lor ca animale de companie faptului că şi-au dezvoltat abilitatea de a interacţiona cu noi într-un mod pe care îl considerăm atrăgător.

Chiar şi în stadiile primitive ale domesticirii lor, pisicile aveau nevoie de oameni pentru a fi protejate şi hrănite atunci când şoarecii nu erau în număr îndestulător. Pisicile care au prosperat au fost cele capabile să îi răsplătească pe oameni cu compania lor.

Mulţi oameni simt afecţiune faţă de pisici, dar ce simt pisicile pentru noi? ştim că ele au capacitatea de a simţi afecţiune faţă de alte pisici, şi astfel este probabil ca ataşamentul lor faţă de oameni să fie de natură emoţională.

Cu toate acestea este dificil de dovedit acest lucru, pentru că putem doar să judecăm emoţiile unei pisici doar după acţiunile ei - şi pisicile nu îşi ”ţin inima în lăbuţă”. 

Mulţi vor spune că pisica lor îşi exprimă mulţumirea când toarce. Dar semnificaţia torsului nu este chiar atât de clară. Sigur că se produce atunci când o pisică este mulţumită, şi acest lucru ar putea fi o regulă. şi totuşi o pisică poate fi înfometată atunci când toarce, sau chiar uşor neliniştită. Unele continuă să toarcă şi atunci când limbajul corpului indică faptul că sunt furioase. Uneori pisicile au fost auzite torcând atunci când sufereau sau în anumite momente, chiar înainte de a muri.

Deci torsul, nu arată neapărat starea emoţională a unei pisici. Mai degrabă ar putea fi ceea ce ecologiştii comportamentali numesc ”un semnal manipulator”, care transmite o rugăminte generală de tipul ”te rog instalează-te lângă mine”.

Dar există şi alte semnale pe care avem tendinţa să le neglijăm şi care ar putea fi manifestări autentice de afecţiune. Relaţiile dintre pisicile adulte par să fie menţinute mai ales prin lins şi frecat, aşa încât ar trebui să observăm dacă aceste manifestări faţă de noi ne indică faptul că ele îşi revarsă afecţiunea asupra noastră.

Multe pisici îşi ling stăpânii în mod frecvent, dar oamenii de ştiinţă nu au cercetat de ce se comportă ele aşa. Cea mai plauzibilă explicaţie este că pisica respectivă încearcă să îi transmită ceva proprietarului ei cu privire la relaţia dintre ei. Motivul unui astfel de comportament trebuie să fie afecţiunea, pentru că două pisici care nu se plac, niciodată nu se spală una pe cealaltă. Dar până nu aflăm mai multe despre motivul pentru care pisicile se îngrijesc una pe alta lingându-şi blana reciproc, nu putem decât să speculăm asupra motivului pentru care ele ne ling pe noi.

Cei care au pisici au un adevărat ritual tactil atunci când le mângâie. Majoritatea îşi mângâie pisicile pur şi simplu din plăcere, şi pentru că şi pisica pare să agreeze acest lucru, dar mângâiatul poate, de asemenea, avea o semnificaţie simbolică pentru pisici. Multe preferă să fie mângâiate pe cap, care este şi ţinta afecţiunii dintre două pisici.

Multe pisici nu acceptă mângâiatul în mod pasiv – ele invită oamenii să le mângâie sărindu-le în poală sau rostogolindu-se în semn de răsfăţ. Ele indică unde doresc să fie mângâiate oferindu-şi anumite părţi ale corpului sau schimbându-şi poziţia. Acceptând mângâierea, pisica se angajează într-un ritual social care consolidează legătura cu proprietarul ei.

Deşi atingerea este foarte importantă, coada ridicată este probabil cel mai evident mod prin care pisicile ne arată afecţiunea lor.  O pisică cu coada ridicată se va freca adesea de picioarele noastre. Felul în care se freacă de noi pare să varieze de la o pisică la alta: unele se alintă frecându-se doar cu o parte a capului, altele cu partea laterală a corpului, altele cu coada. Alte pisici  nu intră în contact direct cu noi, dar se freacă de un obiect din apropierea noastră.

Uneori când se comportă aşa se pare că pisica ne marchează cu mirosul ei. Dar dacă are loc transferul de mirosuri nu înseamnă că acest lucru are o semnificaţie deosebită pentru pisică. Se pare că pisicile au învăţat de mult că suntem complet insensibili la mirosul delicat care rămâne pe picioarele noastre după ce s-au frecat de noi.  Aşa că se presupune că ele continuă să se frece de noi pentru propria lor plăcere – dacă nu ar fi aşa, nu ar mai face acest lucru.

Tonalitatea mieunatului

Pentru că multe pisici se freacă de noi cu mai multă intensitate chiar înainte de a fi hrănite, ele au fost acuzate că îşi arată  dragostea doar din interes.  Cu toate acestea, puţine pisici îşi limitează acest obicei doar la orele de masă, iar atunci când două pisici se freacă una de cealaltă ele nu primesc nicio recompensă. Aşa că acest gest este o declaraţie de afecţiune din partea pisicii - nici mai mult nici mai puţin de atât.

O altă modalitate prin care pisicile comunică cu noi este să ne atragă atenţia de obicei prin mieunat. Mieunatul face parte din repertoriul natural al pisicii, dar ele îl folosesc foarte rar pentru a comunica cu alte pisici, iar pisicile sălbatice sunt în general mai degrabă tăcute. În timp ce toate pisicile ştiu cum să miaune încă de la naştere, fiecare dintre ele trebuie să înveţe cum să folosească mieunatul ca să comunice mai eficient.

Odată ce pisicile au învăţat că proprietarii lor reacţionează la mieunat, multe dintre ele elaborează o gamă de tonalităţi a căror eficienţă în anumite împrejurări o testează prin metoda încercării şi a erorii. Astfel, fiecare pisică şi proprietarul ei dezvoltă treptat un ”limbaj” individual pe care îl înţeleg doar ei amândoi, dar care nu este împărtăşit sau înţeles  şi de către alte pisici sau de  proprietarii acestora.

Deci pisicile dau dovadă de o mare flexibilitate în modalităţile de a comunica cu noi, ceea ce tinde să contrazică reputaţia lor de încrezute. Putem considera o parte din acest comportament ca fiind manipulator, dar numai sub aspectul prin care doi prieteni negociază detaliile relaţiei dintre ei. Sentimentul predominant de ambele părţi este fără îndoială afecţiunea.

Cu toate acestea, nu trebuie să ne amăgim închipuindu-ne că relaţia unei pisici cu oamenii este singura ei raţiune de a fi. Ele se ataşează foarte mult de locul în care trăiesc, Bine hrănite, pisicile nu simt nevoia unui teritoriu al lor. Dar multe dintre ele tot patrulează o mică suprafaţă din jurul casei şi sunt pregătite să se lupte cu alte pisici pentru a menţine controlul asupra acesteia. Ce le motivează să acţioneze conform a ceea ce pare a fi o rămăşiţă inutilă din comportamentul lor ancestral ?

Răspunsul este simplu. Comportamentul pisicilor care sunt în ziua de astăzi animale de companie a evoluat în ultimii 10.000 de ani, dintr-o vreme când fiecare pisică trebuia să vâneze şi de aceea îşi apăra teritoriul pe care avea acces la pradă.

Importanţa teritoriului este accentuată de faptul că multe pisici domestice hoinăresc şi ”se rătăcesc”, cu toate că sunt foarte bine îngrijite acasă. Un procent semnificativ de proprietari de pisici , cam un sfert din numărul total – atunci când sunt întrebaţi dacă li s-a întors acasă pisica, răspund  ” a apărut într-o bună zi”. Aceste pisici nu sunt sălbatice: ele sunt doar pisici care aparţin şi  altor oameni fiindcă îşi caută cu disperare teritorii noi.

Cum putem folosi aceste noi cunoştinţe despre pisici pentru a le îmbunătăţi viaţa? Poate că lecţia cea mai importantă este că ele îşi păstrează o bună parte din natura lor sălbatică – în special în ceea ce priveşte relaţia cu alte pisici. Multe dintre ele încearcă toată viaţa să evite contactul cu alte pisici. şi totuşi proprietarii lor le obligă să trăiască în compania altor pisici în care nu au de ce să aibă încredere, fie că este vorba de pisica vecinilor sau despre o a doua pisică a casei. Devine din ce în ce mai greu pentru ele să evite contactul cu alte pisici, aşa că deşi pisicile ar putea fi cele mai populare animale de companie din lume, tocmai această popularitate este cea care le determină să se lupte între ele.

John Bradshaw este director al Institutului de Antrozoologie al şcolii de ştiinţe Veterinare din cadrul Universităţii Bristol din Marea Britanie. El studiazăt comportamentul pisicilor de mai mult de 30 de ani. Acest articol se bazează pe noua sa carte ”Cat Sense” (Cum simte o pisică) - Allen Lane/Basic Books




Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului more-than-a-feline-the-true-nature-of-cats, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Daniela Albu

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.