Intoxicaţia cu morfină

Morfina este o substanţă alcaloidă derivată din opiu, acesta fiind extras dintr-o specie de mac Papaver somniferum. Ajunsă în organism, morfina stimulează receptorii opioizi, producând o gamă variată de efecte. Detalii despre acestea, în continuare.

Termenul de morfină provine de la zeul visurilor din mitologia greacă – Morpheus, denumire datorată efectelor pe care le produce. Morfina a fost izolată în 1804 şi a început să fie folosită ca analgezic, sedativ sau pentru efectele sale euforice.

La nivelul sistemului nervos central, opiaceele produc analgezie, euforie, sedare (mai ales la vârstnici), deprimă respiraţia şi inhibă centrul tusei (codeina, un opioid, este folosită ca anti-tusiv). La nivel periferic, opiaceele scad tensiunea arterială, frecvenţa inimii, scad peristaltismul musculaturii gastro-intestinale sau reduc secreţia bronşică.

Morfina este folosită ca analgezic de către bolnavii de cancer sau alte dureri cronice, inclusiv pentru infarctul de miocard sau în anestezie. Administrarea morfinei la bolnavii cu dureri intense produce efect analgezic – elimină senzaţia dureroasă şi creşte pragul de durere. Efectul analgezic durează până la 7 ore, în funcţie de calea de administrare. La persoanele agitate şi anxioase, morfina produce efect sedativ cu o uşoară stare de euforie.

Doza maximă de morfină prevăzută de Farmacopeea Română este de 20 mg pentru o singură administrare, dar nu mai mult de 60 mg/24h. Există posibilitatea apariţiei de fenomene toxice la doze de 30 mg. O doză de 120 mg administrată oral poate fi letală, iar la copiii mai mici de 3 ani, doza de 1 mg este potenţial mortală.

Intoxicaţia acută

Intoxicaţia acută cu morfină se produce prin supradozare, involuntar, în condiţiile folosirii medicale sau voluntar, în scop suicidar. Cel mai mare risc de intoxicaţie îl prezintă persoanele ce au dezvoltat toleranţă la morfină şi s-au obişnuit cu doze mai mari. La aceste persoane sensibilitatea revine după câteva zile de pauză, aceeaşi doză având potenţial letal.

După administrarea unei supradoze de morfină, apar primele simptome ale intoxicaţiei: greţuri, vărsături, convulsii, scade frecvenţa respiraţiilor până la apnee. La scurt timp urmează faza inhibitorie la nivel central: pacientul devine ostil, agresiv, memoria şi atenţia sunt afectate, apare somnolenţa, iar în cazuri mai grave intră în comă şi se produce decesul.

Antidotul intoxicaţiei cu morfină este naloxonul, o substanţă ce blochează receptorii opiacei (antagonist). În acelaşi timp se aplică măsuri generale nespecifice (spălături gastrice dacă morfina a fost ingerată) şi se realizează resuscitarea cardio-respiratorie la nevoie.


Adicţia la opiacee

Administrarea cronică a morfinei chiar şi în scopuri medicale este urmată de dezvoltarea toleranţei şi a dependenţei. Toleranţa la opiacee apare repede pentru efectul analgezic, euforizant sau hipnotic. De asemenea, administrarea repetată creşte doza letală de la 30 mg intravenos şi 120 mg oral pentru adultul non-tolerant, la peste 2 g morfină administrată intravenos în 3 ore. Câteva zile de pauză poate face ca dozele suportate anterior să devină mortale.

Dependenţa de morfină este de tip complet adică dependenţă psihică, fizică (manifestată prin sindrom de abstinenţă) şi psihotoxicitate.

Dependenţa psihică constă în necesitatea de a folosi opiacee pentru efectul euforizant cu realizarea nepăsării faţă de agresiune şi durere. După administrări repetate apare concomitent toleranţa şi dependenţa fizică. Toleranţa face ca doza să crească progresiv pentru a obţine efectul dorit. În acelaşi timp creşte şi doza letală, bolnavul ajungând să suporte doze mari de morfină administrate la intervale scurte de timp.

Dependenţa fizică se manifestă prin sindromul de abstinenţă, atunci când se opreşte brusc administrarea morfinei sau la administrarea unui antagonist al receptorilor opioizi. În cazul morfinei, fenomenul de abstinenţă apare la 12 ore de la ultima doză şi se dezvoltă progresiv în următoarele 2 – 3 zile. Acesta se manifestă prin anxietate, agitaţie, insomnie, dureri musculare, vărsături, creşte tensiunea arterială sau sudoraţie. Sindromul de abstinenţă are două faze. Prima fază sau faza acută durează 7 – 10 zile, timp în care pacientul este ostil, agitat, anxios, chiar agresiv. În această fază poate apărea colapsul şi decesul. Cea de-a doua fază apare după 26 – 30 de săptămâni şi se caracterizează prin hipotensiune arterială şi scăderea numărului de bătăi a inimii.

Nou-născutul poate prezenta sindromul de abstinenţă (strănut, căscat, tremor, diaree, vărsături sau febră) dacă mama a consumat în timpul sarcinii morfină.

Tratamentul dependenţei de morfină este dificil de efectuat. Pentru a evita fenomenul de abstinenţă, morfina este înlocuită cu metadona, care provoacă un sindrom de abstinenţă mult mai uşor comparativ cu morfina. O altă substanţă folosită în tratamentul adicţiei este clonidina, care poate opri multe dintre simptomele din sindromul de abstinenţă, simultan administrându-se antidotul intoxicaţiei cu morfină – naloxon, pentru revenirea sensibilităţii faţă de opiacee.