Atac cu rachete al Iranului asupra Tel Aviv, Israel, 13 iunie 2025. Imagine: Tomer Neuberg/AAP
În ultimul deceniu, armele, modalitățile de derulare a conflictului și terenul conflictului s-au schimbat radical. Dronele, sistemele de arme autonome, selecția algoritmică a țintelor, ofensivele informaționale, războiul cibernetic și armele anti-satelit au devenit săbiile, scuturile și câmpurile de luptă ale războiului modern, fascinând mass-media și înspăimântând oameni din întreaga lume.
În Gaza, armata israeliană a folosit sisteme de stabilire a țintelor bazate pe inteligență artificială. Unul, numit „Lavender”, este folosit pentru a identifica operativi Hamas; altul, „Where’s Daddy?” („Unde e tati?”), îi urmărește până acasă, unde pot fi atacați.
În Israel celebrul sistem de apărare antirachetă „Iron Dome” a fost perforat de rachetele iraniene, unele echipate cu „vehicule glisoare hipersonice” (hypersonic glide vehicle) care se deplasează cu o viteză de cinci ori mai mare decât cea a sunetului și pot executa manevre complexe.
În Ucraina, Operațiunea Pânza de Păianjen a combinat noul cu vechiul. Au fost folosite cabane din lemn, transportate în Rusia pe camioane, cu acoperișuri glisabile controlate de la distanță pentru a elibera peste 100 de drone. Fiecare dronă a căutat și a distrus ținta desemnată, atacând bombardiere strategice și instalații militare rusești.
Progresele în tehnologiile digitale, nanotehnologie, robotică, biotehnologie și materiale noi constituie ceea ce se numește „a patra revoluție industrială”.
Aceste inovații au generat o evoluție rapidă, care provoacă armatele și publicul să reflecteze profund asupra legăturilor dintre elementele umane și tehnologice ale războiului.
Ele ridică întrebări fundamentale:
• Cum, când, unde și de ce ar trebui să luptăm?
• În ce măsură va rămâne războiul o întreprindere preponderent umană?
• Cum putem proteja cel mai bine sănătatea fizică și morală a combatanților, apărând în același timp civilii nevinovați de cele mai rele efecte ale omului și mașinii?
• Este sigur, eficient sau etic să delegăm decizii esențiale de viață și de moarte unor sisteme de inteligență artificială?
• Cum putem valorifica beneficiile și controla riscurile unor inovații al căror ritm, amploare și impact par să nu aibă precedent istoric?
Aceste întrebări, și altele, sunt analizate în cartea „War 4.0”.
Editorii, Deane-Peter Baker și Mark Hilborne, sunt conștienți de viteza schimbării. În introducere notează că, de la momentul predării eseurilor, noi inovații – evidențiate în conflictul Rusia-Ucraina, războiul din Gaza și conflictul Israel-Iran – au depășit deja unele dintre concluziile contributorilor.
Cu toate acestea, eseurile sunt valoroase, pătrunzătoare și pline de detalii captivante, suficiente pentru a mulțumi specialistul și a uimi cititorul obișnuit.
Deși majoritatea inovațiilor analizate provin de la marile puteri actuale sau puterile emergente, aplicările și consecințele lor vor fi universale.
Războaiele 1.0, 2.0, 3.0 și 4.0
Dar ce este „War 4.0”? Să spunem doar că nu este încă un fenomen recunoscut oficial.
Unul dintre scopurile cărții este să contureze câteva dintre trăsăturile sale esențiale și să exploreze implicațiile pentru câmpurile de luptă ale viitorului. În acest demers, cartea caută să definească o nouă configurație a conflictului. Este o ambiție deloc modestă, mai ales în contextul în care există încă dispute privind natura și limitele „War 3.0”.
„War 1.0” se referă la războiul tradițional, mecanizat, între state. Este „în principal un exercițiu militar”. „Se concentrează pe formațiile inamice, urmărește să perturbe ciclurile decizionale, are o durată scurtă, progresează rapid, se încheie cu o victorie clară, folosește metode distructive […] și este condus de inițiative de sus în jos, cu un lanț clar de comandă”.
Al Doilea Război Mondial, Războiul din Coreea, invaziile și victoriile rapide din primele și al doilea război din Golf (1991 și 2003), precum și Afganistan în 2002, sunt modele de „War 1.0”. Supremația armelor, manevrabilitatea superioară și informațiile precise erau considerate cheia triumfurilor decisive.
În „War 1.0”, mass-media și publicul sunt „o problemă secundară, de ignorat. Informația este protejată, secretă și folosită în scopuri interne”.
Prin contrast, „War 2.0” este tot atât de mult un exercițiu politic, social și cultural, cât este o acțiune militară. Deși este susținut de forță brută, accentul cade pe populație.
În „War 2.0”, lupta militară pentru teritoriu fizic este un substitut al centrului real de greutate al războiului: lupta pentru loialitatea și încrederea populației, atât locale, cât și dispersate. Terenul de cucerit este uman și cognitiv, nu geografic și inert. Astfel, „media și publicul au cea mai mare prioritate. Informația este predominant publică, open-source, destinată consumului extern”.
Scopul în „War 2.0” este „stabilirea unor cicluri decizionale alternative”; inițiativele „apar adesea de jos în sus, cu structuri descentralizate de autoritate”. Ca urmare, „durata este lungă, progresul lent, finalul cel mult un succes difuz, iar metodele sale productive (precum construirea națiunii)”.
În eforturile lor de a câștiga încrederea în Irak și Afganistan prin strategii de contrainsurgență, SUA și aliații au folosit din ce în ce mai mult puterea militară pentru a avansa metodele „War 2.0”.
Există dezbateri privind natura și localizarea „War 3.0”, dar unii dintre termenii săi sunt cunoscuți. Este o formă de război hibrid, care combină tactici tradiționale și neregulate, amestecând loviturile cinetice cu cele subversive.
Aceasta poate include atacuri țintite asupra indivizilor, infrastructurii de energie și comunicații, atacuri cibernetice, implantarea de malware, campanii de dezinformare, interferențe electorale și schimbări de regim. Aceste atacuri sunt adesea realizate de proxime non-statale: troli, hackeri, miliții.
Rezultatul este un set de acțiuni care se petrec în „zona gri” dintre război și pace, de obicei sub pragul unui act de război convențional.
Durata „War 3.0” este medie sau lungă. Tacticile sunt de uzură. Atacurile asupra gazoductelor și rețelelor de comunicații din Marea Baltică din ultimul deceniu, efectuate adesea de actori neidentificați, sunt exemple de manual.
Punctul cheie este că niciuna dintre aceste abordări ale războiului nu o înlocuiește sau exclude pe cealaltă. Nu abandonăm instrumentele și tacticile „War 1.0” odată cu apariția formelor ulterioare.
După cum arată evenimentele din Ucraina, Gaza și Iran, scopul tradițional al războiului – de a forța inamicul să se supună voinței adversarului – nu s-a schimbat. Atunci când ofensivele informaționale, atacurile cibernetice, sabotajele și asasinatele selective nu reușesc să convingă, vor fi chemate gloanțele, bombele, soldații și amenințarea cu mai rău pentru a duce cauza mai departe.
Războiul spațial
Nu doar instrumentele și tacticile s-au schimbat; și terenul războiului s-a extins.
În februarie 1993, la un an după destrămarea URSS, James Woolsey, propus ca director al CIA, declara în Congresul SUA că, deși țara „ucisese un dragon mare”, nu devenise mai sigură. „Trăim acum într-o junglă plină de șerpi veninoși greu de distins”, spunea el. Poziția de securitate a SUA devenea, astfel, și mai periculoasă.
„War 4.0” analizează cum s-a adaptat tehnologia militară la această proliferare a amenințărilor într-o lume multipolară.
SUA încă domină în putere militară tradițională, dar conducerea sa este amenințată în domenii tehnologice emergente: arme autonome, inteligența artificială, sateliți și arme spațiale, nanotehnologie și materiale noi.
Amenințarea nu vine doar de la rivali tradiționali, precum Rusia și China, ori puteri emergente precum India, ci și din sectorul comercial, ale cărui investiții în cercetare și dezvoltare depășesc acum cele ale statelor.
Aceste tendințe sunt deosebit de vizibile în spațiu. Sateliții susțin multe dintre tehnologiile telefoanelor și ceasurilor noastre inteligente. Spațiul este un domeniu tot mai contestat, aglomerat și competitiv. Este esențial pentru comunicații moderne, sincronizare temporală, localizare și navigație, dar și pentru supraveghere, colectare de informații și țintire avansată.
Puterea care domină spațiul controlează accesul la tehnologiile critice necesare desfășurării operațiunilor pe uscat, pe mare, în aer și în mediul informațional. Dacă îi distrugi sateliții, adversarul devine orb, surd, mut și aproape lipsit de apărare.
În Occident, majoritatea cercetării spațiale este făcută de sectorul privat, care controlează aproximativ 80% din economia spațială. În 2023, circa 60% dintre sateliții americani erau comerciali. Compania lui Elon Musk, SpaceX, a făcut peste 40.000 de cereri de lansare, dintre care peste 12.000 au fost aprobate.
Încă nu știm cât de eficient pot statele controla aceste resurse în fața unor puteri străine ostile.
Între timp, China a identificat spațiul ca un domeniu strategic crucial. Este lider în strategii, doctrină și investiții în capacități de război spațial, în urmărirea declarată a supremației în spațiu.
Imageria satelitară comercială este un alt teren de dispută. Companii din Franța și SUA furnizează imagini în timp real, la rezoluții uimitoare, de până la 30 de centimetri. Cu tot mai mulți „ochi” în cer, este tot mai greu pentru guverne să ascundă trupe sau echipamente fără a acționa ofensiv pentru a „orbi” lentilele indiscrete.
De asemenea, apărarea eficientă a capabilităților orbitale este aproape imposibilă. China și India au testat recent arme anti-satelit, demonstrând vulnerabilitatea acestora.
Ironia este că, cu cât ai mai multă putere în spațiu, cu atât devii mai vulnerabil: cu cât ai mai mulți sateliți și depinzi mai mult de ei, cu atât poți fi mai ușor lovit.
Epoca dronelor
Mai aproape de Pământ, dezvoltarea armelor capabile să fie folosite de la distanțe tot mai mari, cu precizie și forță distructivă sporite, ne-a adus în epoca dronelor.
Războiul din Afganistan a cunoscut o explozie a loviturilor efectuate de vehicule aeriene fără pilot, controlate de la distanță. Dronele comerciale low-tech au jucat un rol dominant în războiul din Ucraina. Ele au fost esențiale în victoria Azerbaidjanului asupra Armeniei.
Paradoxal, drona, cu camera ei de înaltă rezoluție, a redus radical distanța dintre operator și victimă – o distanță care în ultimele decenii crescuse la sute de kilometri. Ea oferă operatorului de la distanță o perspectivă intimă asupra efectelor distructive ale loviturilor asupra victimelor, supraviețuitorilor și familiilor acestora.
Această „intimitate cognitivă cu lupta”, rănile psihologice pe care le provoacă și riscul de traumă morală au ridicat întrebări etice despre responsabilitatea statului față de propriii războinici.
În plus, se ridică întrebări și mai dificile despre moralitatea înlocuirii deciziilor umane în lanțul letal cu alegeri programate sau algoritmice făcute de o mașină.
Fără îndoială, schimbările au loc într-un ritm amețitor. Dar este meritul editorilor că un capitol din carte, despre „Războiul drept”, ne reamintește că, oricât s-ar schimba câmpul de luptă, unele lucruri rămân neschimbate.
Fiecare generație a încercat să obțină avantajul proiectând arme care să protejeze mai bine luptătorul prin „armura distanței” – arme care țintesc mai precis și provoacă daune mai mari. Schimbarea pare azi mai rapidă, dar înaintașii noștri nu erau mai puțin bulversați de revoluțiile tehnologice ale vremurilor lor.
Problemele morale ale războiului nu rezidă în armele noi, ci în modul în care sunt folosite. Războiul a făcut întotdeauna victime nevinovate și va face mereu. Deși acest lucru este profund regretabil, armatele și statele nu-și pot permite să rămână paralizate. A spune că orice război este greșit înseamnă a permite răului să se manifeste nestingherit.
Parametrii câmpului de luptă s-au extins – de la haosul medieval, liniile de la Austerlitz și Waterloo și orașele bombardate, până la zonele de conflict electromagnetic ale epocii moderne.
Dar, așa cum demonstrează convingător această carte valoroasă, trebuie să fim în continuare pregătiți să le contestăm în apărarea valorilor și principiilor care ne definesc.
Traducere după Technology is transforming the face of modern warfare de Kevin Foster, profesor, School of Languages, Literatures, Cultures and Linguistics, Monash University.
