Odată cu apariţia în 2008 în România a primelor săli de cinematograf 3-D, a crescut foarte mult şi interesul pentru tehnologia din spatele acestei ultime mode în materie de cinematografie. Iată in cele ce urmează câteva detalii despre acest subiect.

Cum percepem în mod obişnuit lumea?

Omul este dotat cu un aparat vizual care îi permite să perceapă lumea în 3 dimensiuni.  Prin urmare, vederea tridimensională, adică cea caracteristică oricărei persoane normale, se referă la faptul că ochiul uman percepe cele 3 dimensiuni spaţiale: înălţimea, lăţimea (aceste prime 2 fiind singurele necesare când citim o carte, admirăm un tablou pictat de Van Gogh, ori privim un film la televizor sau la cinematograful clasic), dar şi adâncimea. Percepem obiectele care ne înconjoară în 3 dimensiuni datorită anatomiei noastre şi anume pentru că suntem dotaţi cu 2 ochi, fiecare oferindu-i creierului o perspectivă vizuală asupra lumii uşor diferită de celălalt. Combinaţia rezultată în urma prelucrărilor care au loc la nivelul creierului asupra imaginilor recepţionate de cei 2 ochi ne dau posibilitatea să percepem această a treia dimensiune – adâncimea.

Dacă închidem unul din ochi ne scade abilitatea de a percepe lucrurile “în adâncime”, în trei dimensiuni. Cu un singur ochi, lumea nu va arăta foarte diferit, cu excepţia majoră a faptului că lărgimea câmpului vizual are de suferit dramatic, dar, continuând să ne mişcăm prin cameră sau pe stradă astfel, având unul din ochi perfect acoperit, vom constata că nu ne mai e la fel de uşor să apreciem distanţele faţă de obiectele din jur, ba chiar ne vom simţi uşor neîndemânatici.

 

 

Pe ce principii îşi bazează funcţionarea cinematografia 3-D?

Cinematografia digitală 3-D îşi bazează funcţionarea pe principiile pe baza cărora noi, oamenii, percepem lumea în mod obişnuit. Cadrele sunt filmate simultan cu două camere digitale care, asemenea ochilor noştri, sunt poziţionate la câţiva centimetri una de cealaltă, înregistrând perspective uşor diferite ale aceloraşi scene de film. În sala de cinema, aceste două pelicule sunt proiectate în acelaşi timp pe ecran. Aşa cum oricine poate verifica dacă face o vizită la una din multele săli de cinema 3-D recent inaugurate, dacă privim cu ochiul liber spre ecranul din sală vedem o imagine înceţoşată. Numai că la intrare ne sunt oferiţi aşa-numiţii ochelari 3-D, în fapt o pereche de lentile polarizate, cu ajutorul cărora vedem o imagine superbă, extrem de clară şi perfect focalizată a filmului tridimensional. Explicaţia este că fiecare lentilă lasă să treacă spre ochi numai una dintre cele două imagini proiectate, astfel că ochiul drept trimite spre creier imaginea filmată cu camera din dreapta şi trimisă spre ecran de proiectorul din dreapta, iar ochiul stâng pe cealaltă. Creierul face restul, combinând cele două perspective uşor diferite pentru a da naştere unei imagini foarte vii şi generând iluzia de adâncime a celor vizionate.
Cinema 3D
Reacţia copiilor la vizionarea unor scene 3-D

 

Aşadar, aranjamentul şi tehnica de filmare anterior descrise simulează cele două perspective uşor diferite ale mediului înconjurător pe care cei doi ochi le trimit către creierele noastre în mod obişnuit, creând în mintea spectatorului iluzia unei scene reale, 3-D şi permiţând creierului să genereze pe baza diferenţelor dintre cele 2 imagini senzaţia-iluzie de adâncime.

 

 

Este cinematografia 3-D o invenţie a mileniului 3? Ce ne rezervă viitorul?

 

Multora dintre noi părinţii sau prietenii şi rudele mai în vârstă le-au povestit despre faptul că au vizionat filme 3-D încă din deceniul 6 al secolului trecut. Este de-a dreptul surprinzător pentru cei care au luat contact cu cinematografia 3-D de-abia în 2008 să afle că în trecut, în anii 50 şi la începutul anilor 80, cinematografia 3-D îşi trăia primele 2 perioade de glorie (mai ales prin prisma lansărilor foarte spectaculoase de care au astăzi parte sălile de cinema şi peliculele 3-D, prezentate mai mereu ca folosind tehnologii de ultimă oră). Pe atunci nu se foloseau ochelari polarizaţi, ci doar filtre de culori pentru fiecare lentilă. Mai nou, au apărut metode mai costisitoare care presupun purtarea unor ochelari care reacţionează la imagini care apar alternativ pe ecran (şi nu suprapuse, ca în cazurile descrise mai sus). În orice caz, toate tehnologiile care au existat sau sunt folosite în prezent în cinematografia 3-D au la bază ideea de a trimite spre fiecare ochi perspective uşor diferite ale aceloraşi imagini.

 

Ce se întâmplă dacă privim un film 3-D fără ochelari speciali?

Putem să vizionăm un film tridimensional şi fără a purta aceşti ochelari speciali, dezavantajul fiind, cum a m precizat şi anterior, că imaginea pare deseori înceţoşată, gradul de distorsionare fiind cu atât mai mare cu cât efectele 3-D sunt mai pronunţate. Ba chiar am putea să purtăm ochelarii “pe dos”, ceea ce va crea, cel puţin cu unele modele de ochelari, un efect de inversare a adâncimilor, adică personajele vor părea a evolua undeva în spatele fundalului imaginii. Ceea ce în mod normal ni s-ar fi părut a fi mai aproape de noi, acum ne va părea a fi mai în spate, pe când elementele de decor din spatele personajelor vor părea a fi foarte aproape de noi.

 

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.