Cu nouă ani în urmă, Graham s-a trezit şi a descoperit nici mai mult nici mai puţin decât că era mort. După Graham, creierul lui murise şi el era cel care îl ucisese. Suferind de depresie severă, el a încercat să se sinucidă luând un aparat electric cu el în baie.
"Când eram în spital, le spuneam încontinuu că tabletele nu-mi vor face niciun bine pentru că creierul meu era mort. Mi-am pierdut simţul mirosului şi al gustului. Nu aveam nevoie să mănânc, să vorbesc sau să fac ceva. Am sfârşit prin a-mi petrece timpul în cimitir, pentru că era cel mai aproape de moarte dintre toate".
Cu nouă ani în urmă, Graham se trezise şi descoperise că era mort. El suferea de sindromul lui Cotard. Persoanele cu această afecţiune rară cred că ele sau părţi ale corpului lor nu mai există. După Graham, creierul lui murise şi el era cel care îl ucisese. Suferind de depresie severă, el a încercat să se sinucidă luând un aparat electric cu el în baie.
Opt luni mai târziu, i-a spus medicului său că îi murise creierul sau lipsea, în cel mai bun caz. "Este foarte greu de explicat", spunea el. "Am simţit ca şi cum creierul meu nu mai exista. Am tot spus medicilor că tabletele nu pot să-mi facă niciun bine pentru că nu am aveam un creier. M-am prăjit în baie."
Medicii au constatat că încercarea de a raţionaliza cu Graham era imposibilă. Chiar în timp ce stătea acolo vorbind, respirând - trăind - el nu putea accepta că creierul său era viu. "Tocmai m-am enervat. Nu ştiam că pot vorbi sau face ceva fără creier, dar oricâte griji mi-am făcut, nu am primit unul."
Derutaţi, în cele din urmă l-au pus în contact cu neurologii Adam Zeman de la Universitatea din Exeter, Marea Britanie şi Laureys Steven de la Universitatea din Liège, Belgia.
"Este prima şi singura dată când secretara mea mi-a zis: "Este foarte important pentru tine să vii şi să vorbeşti cu acest pacient, deoarece el mi-a spus că e mort"", spune Laureys.
Starea de uitare
"Era un pacient foarte neobişnuit", spune Zeman. Credinţa lui Graham "era o metaforă pentru ceea ce simţea despre lume - experienţele lui nu i-au schimbat percepţia. Simţea că era într-o stare de uitare prins între viaţă şi moarte."
Nimeni nu ştie cât de comun poate fi sindromul lui Cotard. Un studiu publicat în 1995 pe 349 de pacienţi de psihiatrie în vârstă din Hong Kong a identificat doi cu simptome asemănătoare celui a lui Cotard (Spitalul General Psychiatry, DOI: 10.1016/0163-8343 (94) 00066-M). Dar, dispunând de tratamente de succes, care sunt aplicate rapid în cazul bolilor mentale, cum este depresia - tulburare care se asociază cel mai adesea cu sindromul lui Cotard - cercetătorii constată că sindromul este extrem de rar astăzi.
Cea mai mare parte a cercetării academice asupra sindromului este limitată la studii de caz unice, cum este cazul Graham. Despre unele persoane cu sindromul lui Cotard se ştie că au murit de foame, crezând că nu mai aveau nevoie să mănânce. Altele au încercat să scape de corpul lor folosind acid, pe care l-au văzut ca singura modalitate prin care s-ar fi putut elibera de senzaţia de a fi "un mort viu".
Fratele şi îngrijitorii lui Graham s-au asigurat că el se alimenta şi au avut grijă de el. Dar a fost o existenţă lipsită de bucurie. "Nu doream să mă confrunt cu oamenii. Nu era nicio problemă", spune el, "nu simţeam plăcere în nimic. Obişnuiam să-mi idolatrizez maşina, dar eu nu m-am mai apropriat de ea. Toate lucrurile de care am fost interesat dispăruseră".
Chiar şi ţigările pe care le savura, nu mai aveau nici un gust. "Mi-am pierdut simţul mirosului şi al gustului. Nu mai avea nici un rost să mănânc pentru că eram mort. Era o pierdere de timp să vorbesc de vreme ce nu aveam niciodată nimic de spus. Eu nici măcar nu aveam vreo idee oarecare. Totul era lipsit de sens."
Metabolism scăzut
Analizarea interiorului creierului lui Graham le-a furnizat lui Zeman şi Laureys o explicaţie. Ei au folosit tomografia cu emisie de pozitroni pentru a monitoriza metabolismul pe creier. Aceasta a fost prima scanare PET (positron emission tomography - tomografie cu emisie de pozitroni) luată vreodată unei persoane cu sindromul lui Cotard (Cortex, DOI: 10.1016/j.cortex.2013.03.003). Ceea ce au descoperit a fost şocant: activitatea metabolică a unor zone extinse a regiunilor frontale şi parietale ale creierului era atât de mică încât semăna cu cea a a cuiva aflat într-o stare vegetativă.
Unele dintre aceste zone fac parte din ceea ce este cunoscut sub numele de "reţeaua modului implicit" - un sistem complex de activitate considerat a fi vital pentru conştiinţa de sine şi teoria minţii. Această reţea este responsabilă pentru capacitatea noastră de a ne aminti trecutul, de a ne gândi la noi înşine, pentru a crea un sentiment de sine, care ne permite să ne dăm seama că suntem agentul responsabil al unei acţiuni.
"Am analizat scanări PET timp de 15 ani şi n-am văzut pe nimeni care să fi stat în picioare, care să fi interacţionat cu oamenii, cu un astfel de rezultat al scanărilor (atât de anormal)", spune Laureys. "Funcţia creierului lui Graham se aseamănă cu cea a cuiva aflat sub anestezie sau în stare de somn. Acest model la cineva care este treaz este unic după cunoştinţele mele."
Scanările lui Graham ar fi putut fi afectate de antidepresivele pe care le lua şi, aşa cum subliniază Zemam, nu este înţelept să tragem prea multe concluzii de la scanarea unei singure persoane. Dar, Zeman spune, "Pare plauzibil ca metabolismul redus să-i fi oferit această experienţă modificată asupra lumii şi să-i afecteze capacitatea unui raţionament corect".
"Sunt multe lucruri pe care nu le ştim despre cum să definim conştiinţa", spune Laureys. Cel puţin cazuri neobişnuite, ca cel al lui Graham, se adaugă la înţelegerea noastră asupra modului în care creierul creează percepţia de sine şi modul în care aceasta poate fi afectată.
Pentru Graham, scanarea creierului nu a însemnat foarte mult. "M-am simţit într-adevăr al naibii de mic", spune el. În acest timp, dinţii i s-au înnegrit, pentru că el nu se mai deranja să-i perieze, convins fiind că era mort.
Graham spune că nu avea practic nicio idee despre viitorul său în acea perioadă. "Nu aveam altă opţiune decât să accept faptul că nu aveam nici o cale de a muri de fapt. Era un coşmar."
Bântuirea cimitirului
Acest sentiment l-a determinat ocazional să viziteze cimitirul local. "Am simţit ca s-ar putea la fel de bine să stau acolo. Acesta era cel mai apropiat mod în care puteam ajunge la moarte. Însă poliţia venea şi mă lua şi mă ducea acasă."
Au existat unele consecinţe inexplicabile ale tulburării. Graham spune că el avusese "picioare păroase frumoase". Dar, după ce s-a căptuşit cu sindromul lui Cotard, toate firele de păr au căzut. "Arătam ca un pui jumulit! Ceea ce le salva de la ras cred..."
E frumos să-l auzi glumind. De-a lungul timpului şi cu o mulţime de psihoterapie şi tratament medical, Graham s-a recuperat treptat şi nu mai este prins în capcana tulburării. El este acum capabil să trăiască independent. "Sindromul lui Cotard s-a atenuat şi capacitatea sa de a se bucura de viaţă i-a revenit", spune Zeman.
"Nu aş putea spune că am revenit într-adevăr la normal, dar mă simt mult mai bine acum şi ies afară şi fac diverse lucruri în jurul casei", spune Graham. "Nu mai simt acea moarte cerebrală. Lucrurile par doar un pic bizare, uneori." I-a schimbat această experienţă sentimentul său asupra morţii? "Nu mă tem de moarte", spune el. "Dar asta nu are de a face cu ceea ce s-a întâmplat - toţi vom muri cândva. Sunt norocos că sunt în viaţă acum."
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului mindscapes-first-interview-with-a-dead-man, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Maricica Botescu
