Deşi celebrităţile devin tot mai deschise cu privire la problemele lor de sănătate mintală, stigmatizarea încă îi determină pe cei mai mulţi să îşi ascundă asemenea boli, spun doi cercetători din acest domeniu, Graham Thornicroft şi Diana Rose.
În ultimele săptămâni, Ruby Wax şi Stephen Fry ne-au amintit încă o dată că vieţile celor faimoşi nu sunt mereu atât de perfecte cum ne imaginăm. Cele două vedete ale televiziunii britanice au discutat, nu pentru prima oară, despre sănătatea lor mintală: Wax despre depresie şi Fry despre tulburarea bipolară. Atitudinea lor deschisă continuă o tendinţă benefică a celebrităţilor. Dar pentru marea majoritate a celor care au asemenea tulburări, discuţia nu este o opţiune.
Stigmatizarea şi discriminarea au fost întotdeauna obstacole majore pentru persoanele cu boli psihice. Nu este cazul altor afecţiuni: ar fi de neconceput ca unei persoane cu astm sau hipertensiune, de exemplu, să i se lase fecale în cutia poştală pentru a fi speriată şi alungată din cartier. Însă asemenea abuzuri au fost semnalate de către cei cu probleme mintale. Chiar şi aşa, adevărata amploare a acestor probleme a devenit vizibilă relativ recent.
Într-un studiu global publicat anul trecut, am arătat că 79% din persoanele cu depresie fuseseră victima discriminării în anul precedent. Au fost chestionaţi mai mult de 1000 de oameni din 35 de ţări, rezultând o imagine cât se poate de clară: asemenea experienţe sunt frecvente şi pot limita foarte mult măsura în care bolnavii pot avea vieţi normale. Aproape un sfert, de exemplu, au spus că au fost respinşi pe nedrept când au încercat să se angajeze. În mod surprinzător, aceste cifre sunt foarte similare cu rezultatele unui studiu internaţional anterior pe care l-am condus, privind bolnavii de schizofrenie.
Ciclul excluderii
Aşa cum era de aşteptat, persoanele cu probleme mintale îşi reglează aşteptările în funcţie de poziţia societăţii. Studiul Lancet a descoperit că mai mult de o treime din participanţi nu începuseră o nouă relaţie fiindcă se aşteptau ca aceasta să nu reuşească din cauza discriminării. Din acelaşi motiv, 71% au spus că vor să îşi ascundă diagnosticul de depresie de ceilalţi. Ciclul excluziunii sociale şi al auto-excluziunii este, deci, complet.
Deşi disimularea este o reacţie uşor de înţeles faţă de teama de a fi respins, aceasta creează alte două probleme. În primul rând, dacă angajatorii nu ştiu că un angajat are o problemă mintală, ei nu pot adapta funcţia sau locul de muncă în mod corespunzător. În al doilea rând, ascunderea bolii face ca mai puţini prieteni, rude şi colegi să ştie că acea persoană are o problemă de sănătate, aşa că prejudecăţile lor nu sunt puse la încercare. Aşa cum cele mai multe studii legate de discriminare arată, contactul social direct dintre persoanele sănătoase şi cele cu o problemă mintală este un factor important în reducerea stigmatizării.
Prin urmare, disimularea reduce contactul social şi contribuie la perpetuarea stigmatizării. Pe de altă parte, dezvăluirea problemei prezintă, de asemenea, riscul discriminării. Persoanele cu probleme mintale se confruntă în mod constant cu această dilemă, a păstra secretul sau a-l dezvălui.
Consecinţele stigmatizării şi discriminării pot fi severe sau chiar pot pune în pericol viaţa. Speranţa de viaţă a oamenilor cu probleme mintale este cu cel puţin 15 ani mai mică decât cea a populaţiei Europei, în general. Aceasta este, în parte, consecinţa tratamentului mai puţin eficient dat de doctorii de familie şi personalul din spitale pentru problemele de sănătate fizică ale celor care au şi o boală mintală: uneori personalul consideră că simptomele semnalate sunt doar „în mintea” pacientului, în loc să investigheze mai în amănunt problema.
O altă provocare o reprezintă faptul că, în toate ţările în care s-au realizat asemenea studii, majoritatea bolnavilor mintali nu primesc niciun fel de tratament. În ţările sărace principala cauză este inexistenţa tratamentului, însă acum este clar că un alt motiv important pentru care oamenii nu cer ajutor medical este faptul că stigmatizarea îi face să se teamă că şi-ar pierde reputaţia.
Motive de speranţă
Există, totuşi, motive de speranţă. Am realizat cercetări în cadrul unor proiecte locale în care persoane cu probleme psihice conduc cursuri, realizând contact cu ofiţeri de poliţie, de exemplu, sau cu elevi, şi am descoperit că aceste experienţe reduc stigmatizarea.
De asemenea, se acumulează dovezi indicând că programele naţionale din Marea Britanie precum Time to Change (E timpul pentru o schimbare) sau See Me (Priveşte-mă) – care au inclus clipuri TV cu scopul de a înlătura barierele dintre cei cu tulburări mintale şi, de exemplu, colegii de serviciu – pot reduce nivelurile globale de stigmatizare. Am publicat recent o evaluare a primilor patru ani din programul Time to Change, arătând impactul său pozitiv.
Ştiind că depresia este al treilea dintre cei mai mari contribuitori la povara globală a bolii – şi primul contribuitor în ţările cu venituri medii şi ridicate – orice modalitate de a atenua impactul său şi pe al altor tulburări mintale trebuie explorată.
Marea Britanie nu este singură în încercarea sa de a rezolva această problemă. Există campanii anti-stigmatizare şi în Australia, Danemarca, Noua Zeelandă, Suedia şi în unele părţi din Spania şi SUA. Lupta contra tabuului problemelor mintale, deşi începută cu 20 de ani după campaniile contra rasismului şi homofobiei, îşi intră, în sfârşit, în ritm şi câştigă teren.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului the-mental-illness-taboo-is-a-problem-for-all-of-us, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Maria Mihai
