Copiii mici nu ne pot spune ce pot şi ce nu pot percepe, astfel încât psihologii fac presupuneri legate de acest lucru bazându-se pe comportamentul lor. Dar cât de sigură este o asemenea abordare? Un nou studiu ne oferă un posibil răspuns.
Studiul, realizat de John Franchak şi Karen Adolph de la Universitatea din New York, expune limitele acestei abordări, demonstrând faptul că felul în care copiii aleg să se comporte nu se bazează doar pe abilităţile lor perceptuale, ci şi pe evaluarea riscului.
Treizeci şi doi de copii în vârstă de 17 luni au fost împărţiţi în două grupuri care fie trebuiau să evalueze dacă puteau să încapă printr-un spaţiu îngust (de mărime variabilă) dintre două suprafeţe, fie trebuiau să evalueze dacă puteau să încapă printr-un spaţiu îngust (de mărime variabilă) dintre marginea unei mese şi un perete. În ambele situaţii copiii erau aşezaţi pe o masă, însă riscul era în primul caz de a rămâne blocat, în timp ce în cel de-al doilea era de a cădea.
Copiii din primul context de ”blocare” au evaluat frecvent situaţia în mod greşit şi au rămas prinşi în peste 80% din cazuri (această rată a erorilor nu a a arătat niciun semn de diminuare în timp). Prin contrast, copiii din contextul ”căderii” au fost nişte evaluatori mai pricepuţi şi au căzut în doar 21% din cazuri (nu vă faceţi griji, niciun bebeluş nu a fost rănit în cadrul acestui studiu). Lucrurile s-au petrecut astfel deşi ne-am putea imagina că spaţiul dintre două suprafeţe plane ar fi mai uşor de evaluat, din perspectivă perceptuală, decât spaţiul dintre un perete şi o denivelare, şi în ciuda faptului că în ambele contexte copiii au avut comportamente similare, aliniindu-şi trupurile şi pipăind găurile cu mâna.
Franchak şi Adolph atrag atenţia asupra faptului că dacă psihologii se bazau pe contextul de ”blocare”, concluzionau în mod eronat că nişte copii de această vârstă mai trebuie încă să-şi dezvolte abilităţile senzoriale şi motorii pentru a evalua mărimea găurii în raport cu mărimea propriului trup. De fapt, rezultatele din contextul de ”cădere” au arătat că cei mici sunt capabili să evalueze mărimea relativă a unei găuri în raport cu propriul trup. Discrepanţa dintre performanţele obţinute în cele două contexte a fost cauzată probabil de faptul că bebeluşii nu sunt deranjaţi de riscul de a rămâne blocaţi, astfel că sunt destul de nepăsători atunci când vine vorba de a se strecura printr-o gaură prea mică, dar sunt deranjaţi de riscul de a cădea, astfel că îşi iau estimările din preajma ”prăpastiilor” mult mai în serios.
Ca fapt divers, faptul că cei mici rămăseseră sau nu blocaţi si în viaţa reală (de exemplu, cercetătorii au relatat că un băieţel reuşise să îşi prindă capul într-o oliţă) nu a avut nicio legătură cu performanţa lor din cadrul sarcinii.
Cercetătorii spun că descoperirile lor au avut implicaţii teoretice - s-au pus sub semnul întrebării presupunerile anterioare făcute de alţi psihologi, conform cărora tendinţa copiilor de a rămâne blocaţi în găuri era semnul unei cunoaşteri limitate a trupului. Noile rezultate au şi implicaţii practice. ”Căzutul şi blocatul sunt două dintre cauzele principale care conduc la leziuni accidentale în rândul copiilor”, au spus cercetătorii. ”Rezultatele sugerează că, deşi copiii care au învăţat deja să meargă pot evalua corect riscul de a cădea sau de a rămâne blocaţi, ei pot neglija potenţialul pericol al blocării. Dorinţa lor de a se strecura prin locuri prea înguste poate contribui la predominanţa leziunilor cauzate de blocare.”
Traducere după: toddlers-dont-take-risk-of-entrapment.
Traducerea: Ana Cristina Dumitrache
