Adesea, persoanele ce trec prin experienţe traumatizante nu vorbesc despre acestea, iar mulţi le uită cu timpul. Dar a nu vorbi despre ceva nu înseamnă întotdeauna că vei uita; dacă încerci să te forţezi să nu te gândeşti la urşi albi, îţi vei imagina în curând urşi polari dansând.
Un grup de oameni de ştiinţă explorează relaţia dintre tăcere şi amintiri într-o nouă lucrare din Perspectives on Psychological Science, o revistă a Association for Psychological Science.
„Există această idee că dacă nu vorbim despre ceva, începem să uităm,” spune Charles B. Stone de la Universite Catholique de Louvain din Belgia, autorul lucrării. Dar acest lucru nu prea este susţinut de cercetări psihologice empirice – ideea este preluată în mare parte dintr-o credinţă freudiană că toată lumea are probleme adânci pe care le reprimă şi despre care trebuie să vorbească. Adevărata relaţie dintre tăcere şi memorie este mult mai complicată, susţine Stone.
„Încercăm să înţelegem cum îşi amintesc oamenii trecutul într-un mod foarte simplu,” declară Stone. A scris lucrarea împreună cu Alin Coman de la University of Pittsburgh, Adam D. Brown de la New York University, Jonathan Koppel de la University of Aarhus şi William Hirst de la New School for Social Research.
„Tăcerea este peste tot,” declară Stone. El şi coautorii împart tăcerea despre amintiri în mai multe categorii. Ai putea să nu menţionezi ceva la care te gândeşti fie în mod intenţionat, fie pentru că subiectul nu este deschis pe parcursul conversaţiei. Cât despre unele amintiri, oamenii nu discută despre ele din cauza faptului că nu se gândesc la acestea. Uneori oamenii încearcă în mod activ să nu îşi amintească ceva.
Un exemplu bine studiat, utilizat de Stone şi colegii săi demonstrează cât de subtile pot fi efectele tăcerii, stabileşte faptul că a a nu discuta despre trecut nu duce în mod garantat la uitare. Unele tipuri de tăcere au o probabilitate mai mare de a face acest lucru. Oamenilor le este mai greu să conştientizeze amintiri reprimate legate de ceea ce discută decât amintiri nelegate de subiect. Dacă preşedintele Bush vroia ca publicul să uite de armele de distrugere în masă descoperite înaintea războiului din Irak, nu ar fi trebuit să evite să vorbească despre război şi ce a condus la acesta. Ar fi trebuit în schimb să vorbească despre ce a condus la el şi să evite să menţioneze armele de distrugere în masă. Şi la un nivel mai personal, când oamenii vorbesc unul cu celălalt despre diverse întâmplări, dacă discută despre amintirile plăcute, amintirile neplăcute ar putea rămâne nemenţionate, însă în viitor acelor persoane le-ar putea fi mai greu să îşi amintească întâmplările fericite nemenţionate decât pe cele rele.
Sau, un alt exemplu pentru relaţia subtilă dintre memorie şi tăcere: dacă mama ta te întreabă despre iubitul tău şi îi povesteşti despre întâlnirea de ieri, în timp ce te gândeşti – dar nu discuţi – despre finalul frumos al întâlnirii, acel final romantic ar putea să rămână pentru o perioadă mai lungă în conştientul tău decât dacă i-ai fi răspuns la întrebări fără să te gândeşti la ultima partea a după-amiezii.
„Tăcerea are implicaţii importante pentru cum ne amintim trecutul, mai adânci decât simpla uitare,” susţine Stone. „Din punct de vedere al memoriei, nu toate felurile de tăcere sunt la fel.”
Textul este traducerea articolului The complex relationship between memory and silence, publicat pe medicalxpress.com.
Traducere: Anca Negulescu
