VisVisele în care oamenii cu diverse dizabilităţi sunt apţi din punct de vedere fizic au schimbat teoria conform căreia visele sunt doar ecouri ale celor petrecute peste zi. Visele valorifică reprezentări mentale ale corpurilor noastre într-o manieră independentă de realitatea fizică.

 



“Trebuie să fugim. După o cursă frenetică am început să merg, purtându-mi fata în braţe..." Nu contează cât de excitant este pentru cel care a visat, însă să asculţi oamenii care îşi repovestesc visele este cu siguranţă plictisitor. Dar povestiri ca aceasta, de la o persoană care s-a născut paralizată de la brâu în jos, sunt probabil mai interesante.

Asta deoarece studii recente, care au făcut vâlvă, despre visele oamenilor cu dizabilităţi pun sub semnul întrebării înţelegerea noastră cu privire la motivele pentru care visăm. Rezultatele par să sugereze că visele, pe lângă faptul că sunt un ecou ireal al vieţilor noastre din momentele când suntem treji, au o existenţă de sine stătătoare: chiar pot fi înnăscute sau pot proveni din reprezentări funcţionale integrale ale corpului nostru şi percepţii senzoriale care nu întotdeauna se potrivesc cu situaţii din viaţa reală.

Ideea că visele sunt legate de realitatea pe care o trăim – cunoscută ca ipoteza continuităţii – provine de  la Sigmund Freud. Premisa de bază este că visele noastre sunt determinate de gândurile, sentimentele şi evenimentele pe care le-am experimentat de-a lungul orelor în care am fost treji, fie recent, fie anterior în trecut.

În timp ce această ipoteză nu se poate aplica pentru orice – de exemplu, de ce uneori zburăm în visele noastre – aceasta e ideea dominantă, spune cercetătorul în vise Martin Schredl de la Institutul Central de Sănătate Mintală din Mannheim, Germania. El spune că este o continuitate tematică între a fi treaz şi a visa: "Visele evocă reacţii şi emoţii specifice în interiorul celui care visează, şi acestea sunt foarte apropiate de problemele vieţii reale propriu-zise."

Pentru a explora dacă visele sunt într-adevăr o interacţiune unilaterală inversă, Alan Hobson de la Şcoala Medicală Harvard din Boston şi Ursula Voss de la Universitatea Bonn din Germania, împreună cu colegii lor, au adunat relatări ale viselor de la 4 persoane născute cu membrele inferioare paralizate (paraplegie), de la 10 persoane surdo-mute şi de la 36 de persoane apte din punct de vedere fizic acţionând ca termeni de comparaţie. Voluntarilor li s-a cerut să–şi scrie visele timp de 2 săptămâni, acordând o atenţie deosebită frecvenţei şi intensităţii mişcărilor şi experienţelor senzoriale.

Când echipa a analizat relatările viselor, a avut parte de o surpriză. Aproximativ 80% dintre relatările viselor voluntarilor surzi nu dădeau niciun indiciu despre handicapul lor: majoritatea vorbeau în visele lor, în timp ce alţi puteau să audă şi să înţeleagă limba vorbită. Relatările viselor celor care s-au născut paralizaţi au scos la iveala ceva asemănător: aceştia adesea se plimbau, alergau sau înotau, lucruri pe care  nu le-au făcut vreodată în viaţa reală. Mai important, nu era nicio diferenţa referitoare la  numărul unor asemenea mişcări ale corpului în relatările viselor voluntarilor cu paralizie, celor surzi şi celor apţi din punct de vedere fizic.

În iunie, un alt grup a obţinut rezultate asemănătoare. O echipă condusă de Marie-Thérèse Saurat de la Spitalul Pitié-Salpêtrière din Paris, Franţa, a analizat visele a 15 persoane care fie s-au născut cu paralizie, fie au rămas paralizaţi după o leziune a măduvei spinării, şi le-au comparat cu visele altor 15 voluntari apţi din punct de vedere fizic. Relatările viselor adunate timp de şase săptămâni au arătat că toate persoanele, cu excepţia uneia cu paralizie, visau că erau activi din punct de vedere fizic şi îşi mişcau voluntar picioarele în timpul viselor. Şi oamenii cu paralizie – chiar şi aceia care s-au născut cu această dizabilitate – visau că se plimbau la fel de des ca voluntarii apţi din punct de vedere fizic folosiţi ca termen de comparaţie.

Voss recunoaşte că în timp ce este probabil ca visele oamenilor cu dizabilităţi să fie influenţate de mărturiile oamenilor apţi din punct de vedere fizic făcând ceea ce cel care visează nu poate face, ea crede că problema este mai profundă decât atât. De ce? Deoarece unii din voluntarii surdo-muţi spuneau că mai mult decât să se vadă ei înşişi vorbind în vise, ei pur şi simplu ştiau că ei erau cei care făceau acel lucru. Voss crede că asta implică faptul că "visele valorifică reprezentările membrelor şi mişcărilor care există în creier şi care sunt independente de realitatea propriu-zisă".




Ea şi Hobson argumentează că somnul de tipul REM -  mişcarea rapidă a ochilor - adică perioada somnului în care visăm, pregăteşte creierul pentru experienţe motorii şi senzoriale înainte ca noi să ne întâlnim cu aceste experienţe în viaţa reală. Bebeluşii şi fetuşii au şi ei parte de somn REM. Cuplul de cercetători afirmă că studiile recente referitoare la vise sugerează faptul că creierul nostru are abilitatea genetică de a genera experienţe care imită viaţa reală, inclusiv având membre şi simţuri perfect funcţionale, şi că oamenii care s-au născut orbi sau paralizaţi valorifică mai mult aceste părţi ale creierului când visează la lucrurile pe care nu le pot face când sunt treji.

Ivan Limosani, un psihiatru şi cercetător în domeniul viselor de la Spitalul San Paolo din Milano, Italia, recunoaşte de asemenea că trebuie să regândim teoria viselor. „Nu sunt de acord cu ipoteza continuităţii,"  afirmă el. „Cred că activarea creierului în timpul viselor este tot timpul aceeaşi” indiferent de experienţa zilnică. El adăugă că aceasta este o stare a minţii care provine dintr-o „parte primitivă a creierului nostru."

Totuşi Schredl nu este prea convins că ipoteza continuităţii este depăşită. El crede că continuitatea dintre vise şi viaţa reală s-ar putea baza pe emoţiile esenţiale şi tiparele de gândire cunoscute în vise, mai mult decât pe cazurile particulare, cum ar fi dacă corpul celui care visează este complet funcţional sau nu. Raţionamentul său este că dacă te simţi într-un anume fel în timpul zilei, atunci e foarte probabil ca acele sentimente şi emoţii să apară în vise, chiar dacă scenariul nu se potriveşte cu realitatea fizică.

Pe de altă parte, Hobson descrie relaţia dintre vise şi stare de veghe ca pe o interacţiune dublă , dar “în primul rând o interacţiune inversă.” Cu alte cuvinte, visele influenţează viaţa reală mai vizibil decât viceversa. Această schimbare a punctului de vedere convenţional are implicaţii mai profunde, afirmă el. Visele pot reprezenta temelia pentru viaţa reală, iar fără ele creierul nostru nu ar fi pregătit pentru experienţele din viaţa propriu-zisă. Dar Hobson recunoaşte că „aceasta este o presupunere” care trebuie să fie testată empiric.

Următoarea etapă pentru Voss şi colegii ei este să potrivească semnalele electroencefalografiei (EEG) cu relatările viselor, permiţându-le să investigheze modul în care activitatea creierului voluntarilor se asociază cu ceea ce ei au povestit că au visat.

De asemenea, Voss intenţionează să folosească o tehnică care transmite celor care visează un curent electric de intensitate slabă anumitor părţi din creier, perturbând activitatea lor cerebrală fără să îi trezească, pentru a vedea dacă acest lucru schimbă natura viselor lor. “Vom merge dincolo de relatările subiective ale viselor prin alterarea activă a viselor,” afirmă ea.


Totuşi, al cui este visul?

Mai mult decât reflectarea dizabilităţilor fizice, visele celor care s-au născut cu dizabilităţi se aseamănă cu cele ale oamenilor apţi din punct de vedere fizic. Iată câteva exemple.


Mă aflu într-o casă mare, frumoasă şi albă din Africa... Ferestrele sunt mari şi totul este foarte luminos. Privesc oamenii care trec pe lângă mine. Deodată apare iubitul meu. Se uită în jur şi spune: "Te voi iubi mereu." Se îndepărtează. Am înlemnit.

Persoană născută surdă şi care nu vorbeşte



Se presupunea că îmi doream să cânt în cor. Am văzut o scenă pe care erau câţiva solişti, bărbaţi şi femei... Sunt întrebată dacă vreau să cânt cu ei. Eu? Am întrebat, „Nu ştiu dacă sunt destul de talentată.” Şi deja eram pe scenă împreună cu corul. O văd pe mama, în primul rând, îmi zâmbeşte... “Ce sentiment plăcut! Să fii pe scenă şi să fii în stare să cânţi."
Persoană născută surdă şi care nu vorbeşte


“Nu eram într-un scaun de rotile, ci mergeam  să dansez într-un club de noapte.”

Persoană născută paralizată

“Mă plimbam de a lungul unei plaje. Piciorul meu gol se cufundă în apă. Înaintez în ocean. Apa este foarte rece, dar nu tremur, ba dimpotrivă, este un sentiment plăcut.”
Persoană născută paralizată

 

Textul reprezintă traducerea articolului Reality check: Why dreams aren't what they seem, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Ioana Mădălina Ilinca

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.