Recent, NASA a anunţat că suprafaţa ocupată de gheaţa din Antarctica în cursul acestui an a atins o valoare record, fiind chiar mai mare decât valoarea record înregistrată în anul precedent. Această constatare este în contradicţie cu modul în care gheaţa polară reacţionează la încălzirea globală, aceasta înregistrând o scădere drastică în perioada de vară arctică. Dar „paradoxul gheţii din Antarctica" îi preocupă pe oamenii de ştiinţă ce studiază schimbările climatice de multă vreme.

 



Gheaţa continentală versus gheaţa marină.



În această iarnă a fost mai multă gheaţă ca oricând în Antarctica.
Credit: Flickr/August Allen

 

În primul rând, gheaţa marină este diferită de gheaţa „continentală" ce este asociată cu calotele glaciare polare, gheţarii şi icebergurile. Gheaţa continentală s-a format prin depunerea treptată, acumularea şi îndesarea zăpezii şi ea are o grosime de la câteva sute la câteva mii de metri. Ea depozitează şi eliberează apă dulce care influenţează nivelul global al mărilor de mii de ani.

Gheaţa marină, deşi la fel de importantă în cadrul sistemului climatic, este complet diferită. Ea se prezintă sub forma unui strat subţire (de obicei 1-2m) care se formează pe suprafaţa marilor sau oceanelor atunci când acestea sunt răcite suficient de mult de către atmosfera Pământului.

Gheaţa marină se poate deplasa datorită vânturilor şi curenţilor şi continuă să crească atât prin îngheţare cât şi datorită coliziunilor (între sloiurile care alcătuiesc învelişul de gheaţă). În cazul în care atmosfera şi/sau oceanul au o temperatură suficient de ridicată, cum ar fi primăvara sau în cazul în care gheaţa marină s-a deplasat suficient de mult spre ecuator, atunci gheaţa marină se topeşte din nou.

Antarctica versus Arctica

În al doilea rând, trebuie să înţelegem că condiţiile climatice din Arctica şi Antarctica sunt foarte diferite, în special în ceea ce priveşte gheaţa marină.

În Arctica, gheaţa marină se formează în cadrul mărilor şi Oceanului Arctic care sunt centrate cu aproximaţie în jurul Polului Nord care este înconjurat de continente. O cantitate relativ mare (deşi în scădere) de gheaţă persistă pentru mai mulţi ani înainte de a deplasa în cele din urmă la latitudini mai calde prin punctele de ieşire cum ar fi Fram Strait aflat între Groenlanda şi Insulele Svalbard.

În sud, pe de altă parte, gheaţa marină se formează în afara banchizei de gheaţă din Antarctica unde ea este expusă şi puternic influenţată de vânturile şi apele din Oceanul Antarctic. Aici există un flux şi un reflux sezonier mult mai puternic care determină ca mai mult de 80% din suprafaţa ocupată de gheaţa marină să crească în fiecare sezon de toamnă-iarnă şi să se topească în fiecare sezon de primăvară-vară. Această variaţie anuală a suprafeţei ocupată de gheaţă printr-un proces de expansiune-contracție, ceea ce reprezintă aproximativ o suprafaţă cuprinsă între 4 şi 19 milioane de km pătraţi, reprezintă una dintre cele mai mari modificări sezoniere care au loc pe suprafaţa Pământului.

Arie versus volum


În cele din urmă trebuie să ne reamintim că prin „extinderea" sau "zona acoperită" înţelegem termeni prin care reuşim să monitorizăm şi să studiem gheaţa marină.

Gheaţa marină se dovedeşte a fi un mediu foarte complex şi extrem de variabil care este foarte dificil să fie observat la o scară mare. Ea se află, de asemenea, în mod constant în mişcare şi într-un proces de transformare. Până când vom reuşi să găsim „Sfântul Graal" care în acest caz reprezintă capacitatea de monitorizare totală a volumului de gheaţă din spaţiu şi cum se schimbă acesta în timp (şi s-au făcut paşi importanţi în această direcţie de către Agenţia Spaţială Europeană prin intermediul satelitului de cercetare a mediului CryoSat-II) noi suntem obligaţi să ne limităm la interpretarea variaţiei globale a gheţii marine cu ajutorul măsurătorilor locale ale suprafeţelor.

Ce s-a întâmplat în această iarnă?


În această iarnă, conform datelor comunicate, suprafaţa totală maximă a stratului de gheaţă din Antarctica a avut o valoare măsurată de 19,47 milioane de kilometri pătraţi care este cu 3,6% mai mare decât media calculată pe timp de iarnă în perioada cuprinsă între anii 1981 şi 2010. Ea continuă un trend care este uşor pozitiv şi rămâne într-un contrast evident cu declinul înregistrat pentru suprafaţa acoperită de gheaţa arctică în perioada de vară (în anul 2013 aceasta a fost cu 18% sub media înregistrată în perioada 1981-2010).

Pentru a complica şi mai mult această imagine, vom aminti că această creştere netă a suprafeţei ocupată de gheaţa din Antarctica maschează o scădere puternică în anumite regiuni din jurul Antarcticii, cum ar fi în Marea Bellingshausen care sunt la fel de extinse sau chiar mai mari decât cele din Arctica.

Deci, în timp ce se acordă o mai mare atenţie declinului gheţii din Arctica şi predicţiei de „veri lipsite de gheaţă" la Polul Nord în acest secol, oamenii de ştiinţă ce studiază schimbările climatice din Antarctica încearcă să înţeleagă ce cauzează aceste scăderi regionale ale suprafeţelor ocupate de gheaţă în ciuda unei extinderi „nete" a stratului de gheaţă care se află în emisfera sudică.

Iată unele ipoteze care au fost emise în prezent şi care sunt analizate împreună cu datele obţinute prin teledetecţie prin satelit şi modele de simulare numerică în scopul de a explica tendinţa de creştere a suprafeţei ocupată de gheaţa Antarctică:

- Intensitatea vânturilor din vest a crescut în apropiere de Oceanul Antarctic şi s-au produs modificări ale circulaţiei atmosferice la o scară mare care împreună cu reducerea stratului de ozon au determinat o deplasare mai accentuată a gheţii marine către nord şi, prin urmare, o extinderea a suprafeţei ocupată de gheaţa antarctică.

- Cantitatea de precipitaţii a crescut, sub formă de ploaie sau de ninsoare şi ea a produs o creştere a variaţiei de densitate între straturile superioare şi cele de mijloc ale Oceanul Antarctic. Acest lucru a putut reduce transferul de căldură de la apele oceanice relativ calde aflate sub stratul de gheaţă de la suprafaţă, şi, prin urmare, a îmbunătăţit condiţiile de la suprafaţă pentru gheaţa marină.

- În mod similar, o răcire a straturile de gheaţă de la suprafaţă datorită acestor precipitaţii ar creşte, de asemenea, temperatura locală de îngheţ de la care se formează gheaţa.

- O altă cauză potenţială ce determina răcirea şi împrospătarea straturilor superioare ale oceanului din jurul Antarcticii o poate reprezenta topirea accentuată a gheţii continentale din Antarctica şi a dezintegrării aisbergurilor.

- Schimbările observate în ceea ce priveşte extinderea suprafeţei acoperită de gheaţă ar putea fi influenţate de o combinaţie a tuturor acestor factori şi ele se încadrează în limitele de variabilitate naturală.

În timp ce creşterea totală a suprafeţei ocupată de gheaţa din Antarctica este relativ minoră în comparaţie cu reducerea accentuată a gheţii din Oceanul Arctic, ea maschează de fapt că unele regiuni se află într-un declin accentuat al prezenţei gheţii. Datorită interacţiunilor complexe provocate de vânturile şi curenţii marini se produc modificări variabile ale suprafeţelor ocupate de gheaţă şi schimbări în regimul climatic al Oceanului Antarctic care nu sunt surprinzătoare.

Dar sunt cu adevărat fascinante pentru studiu.



Traducere de Cristian-George Podariu după antarctic-sea-ice cu acordul editorului

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.