Ochii tăi absorb această pagină web. Treci peste acest cuvânt chiar acum. Aşa funcţionează lectura online şi accepţi acest lucru fără a-l aprecia. Dar dacă ţi-ar fi imposibil de realizat? Pentru cei care nu pot vedea, Internetul este un spaţiu complet diferit.
Ne dedicăm privirile ecranelor electronice în mare parte a zilei şi primim în schimb de la ele tot ce dorim. Ne uităm şi ele luminează înapoi. Vorbim rareori, cu atât mai puţin ele.
Este perfect plauzibil. Internetul reprezintă o colecţie nelimitată de text, imagine şi video, transmise prin bucăţi de plastic şi sticlă, prin lentile, retină şi nervi, pe drumul către creierul nostru. Ne poate arăta orice, iar pentru cei mai mulţi utilizatori, este exact ceea ce face.
Însă pentru milioane de oameni – aceia care nu au capacitatea de a vedea – Internetul este un loc total diferit. Caracterele devin sunet. Aşezarea în pagină devine neimportantă. Imaginile sunt, în cel mai bun caz, cuvinte, iar în cel mai rău spaţii libere. Şi cu toate acestea, nevăzătorii folosesc Internetul la fel ca oricine altcineva, în fiecare zi. Utilizează aceleaşi gadgeturi ca noi şi se bucură de ele. Cum se întâmplă acest lucru?
Internetul „nevăzut”
Cea mai comună modalitate de acces la Internet pentru un utilizator cu vederea afectată este tradiţionalul browser împreună cu un soft care transformă textul în sunet. Probabil că eşti deja familiarizat, într-o anumită măsură, cu câteva dintre ele – utilizatorii Windows au dat peste Microsoft Narrator şi, te provoc să găseşti un singur utilizator de Mac OS care nu a obligat VoiceOver să arunce insulte asupra prietenilor săi. De aceste instrumente – sau de unele asemănătoare – depind milioane de oameni pentru a accesa Internetul.
Să afirmăm însă că nevăzătorii doar „aud” Internetul este o mare simplificare. Aceşti utilizatori nu pierd numai textul şi imaginile din pagini, ci aproape întreaga experienţă de căutare.
Să încercăm următorul lucru. Încetează să mai citeşti pentru un moment. Lasă-te pe spate şi navighează pe această pagină. Gândeşte-te ce faci când vizitezi acest site. Ochii tăi sunt atraşi probabil de titlurile de deasupra paginii. Par importante, nu-i aşa? Altfel de ce ar fi puse acolo? Vei observa şi banner-ul site-ului, dar probabil că nu petreci foarte mult timp uitându-te la el şi de îndată ochii tăi trec la lista de articole din mijlocul paginii. Marginile sunt fie pline de reclame, fie de informaţii statice, aşa că probabil nu le dai foarte mare atenţie. Acum să încercăm ceva mai complicat din punct de vedere vizual. Gândeşte-te cum îl vei citi.
Obiceiurile tale nu depind doar de văz (evident), sunt destul de ciudate. Ochii tăi se plimbă de colo-colo, de multe ori la întâmplare sau ca răspuns la indicaţiile paginii. Urmăreşti link-uri şi poze în galerii. Cuvântul pe care îl cauţi îţi atrage privirea, aşa că dai click pe el. În mod conştient sau nu, de obicei ştii unde să te uiţi.
Cu un screen reader nu există „a privi”. E un simplu interpretor şi începe de sus. Se plimbă prin site aşa cum un browser interpretează codul HTML, cu diferenţa faptului că nu redă un tag IMG drept imagine, sau un tag EM ca text înclinat, ci îl converteşte în sunet: o redare a descrierii imaginii – textul alt – respectiv, o intonaţie audio schimbată.
Urmează apoi, desigur, întregul text. Pe un site redat vizual, textul rezidă în blocuri şi coloane. Dacă eşti norocos, acestea sunt organizate într-un mod logic şi familiar. Ce se întâmplă când un layout se transformă în cuvinte?
„Softul pentru screen reading prezintă site-ul ca un set de rânduri şi legături şi posibil ca alte lucruri – cadre şi headere, dacă el permite aceste lucruri.”, spune Paul Schroeder, vicepreşedinte al Programelor şi Politicii pentru Fundaţia Americană pentru Nevăzători. El însuşi cu probleme de vedere, foloseşte software pentru screen reading în navigarea zilnică pe Internet. „Când te loghezi pe un site web care foloseşte acest tip de software, începi prin a auzi câte linii sunt şi care este structura de bază, nu prea multe. Când ai de-a face cu un site încărcat, informaţia pe care o doreşti se poate găsi peste 300-400 de linii şi dacă o parcurgi linie după linie sau secţiune după secţiune îţi va lua foarte mult timp să găseşti ceea ce cauţi.”
Gândeşte-te la următorul aspect. Internetul nu este deloc liniar – codul site-ului este imbricat şi criptat, adesea dezordonat. (Apasă click dreapta şi vezi sursa. Sau mai bine nu). Site-urile web au de multe ori multiple direcţii vizuale, uneori deloc. Şi totuşi interpretoarele- şi modulele Braille, care afişează aproximativ o linie de text odată – trebuie să le organizeze cumva în secvenţe, iar ascultătorii trebuie să le înţeleagă, să-şi dezvolte o anume intuiţie pentru layoutul şi structura site-ului, bazându-se pe cantităţi extrem de mici de informaţie dezordonată.
Există bineînţeles şi trucuri. Softurile de screen reading, cum sunt VoiceOver în OS X sau JAWS pentru Windows, sunt mult mai inteligente decât le-am făcut eu să pară. Ele analizează site-urile pentru găsirea headerelor şi câteodată a elementelor de navigaţie. Pot oferi o descriere literală despre layout –„trei coloane, două rânduri”- iar vocile lor deloc asemănătoare cu un robot interpretează tot felul de semne de punctuaţie. Ajung chiar să diferenţieze tagurile identice. Editorul meu ne-a trimis, în acest sens, un email. „Încetează să mai alternezi <EM> cu <I>. Unul este pentru text italic, iar unul este pentru evidenţiere, o diferenţă pe care tu n-o vei observa, dar alţii o vor auzi.”
Toate acestea reprezintă atribute mărunte care fac utilizabile paginile web cu redare audio, dar nu pot fi trecute cu vederea: designerii web trebuie să se asigure că includ headere pentru a diviza blocuri mari de text, că adaugă text pentru imagini şi că folosesc adecvat tagurile. Problema este că o mulţime de site-uri nu respectă aceste lucruri. Ai avut vreodată – sau ai auzit din întâmplare – o discuţie despre faptul că un site este supus standardelor W3C sau HTML sau nu? Ei bine, despre asta e vorba. W3C defineşte standarde referitoare la accesibilitate aşa cum se întâmplă şi în cazul celorlalte aspecte. Dar ca multe astfel de standarde, ele sunt neglijate.
Chiar şi un website corespunzător din acest punct de vedere poate fi prea complicat, sau prea dinamic. „Facebook este un exemplu potrivit, pentru că este un mediu online extrem de schimbător”, spune Schroeder. „Unii utilizatori excelează în anumite aspecte ale Facebook-ului, găsesc că programarea lui s-a schimbat şi că trebuie să-şi regândească strategia”. Însă, încă o dată, există trucuri: „Nevăzătorii care frecventează Facebook sau alte site-uri asemănătoare realizează unul dintre aceste lucruri: fie folosesc versiunea pentru mobil, care e mai puţin încărcată, sau pur şi simplu ţin minte cum să ajungă la câteva lucruri specifice pe care le doresc.”
Website-urile codate corespunzător, softurile inteligente şi scurtăturile utile se îmbină pentru a oferi împreună o experienţă tolerabilă de browsing pentru nevăzători. Îndemânarea şi perseverenţa joacă, de asemenea, un rol important. Schroeder afirmă că în anumite cazuri, nevăzătorii pot trece peste headerele site-urilor şi efectua o căutare mult mai rapidă şi mai eficientă decât în cazul utilizatorilor obişnuiţi.”
Legislaţia în curs de adoptare ar putea să ofere o interpretare mult mai cuprinzătoare a Actului Americanilor cu Dizabilităţi, care ar obliga anumite site-uri comerciale să schimbe acele lucruri care ar face interpretarea paginilor mult mai uşoară. Dar este o luptă continuă, cu tehnologii care depăşesc instrumentele necesare pentru a le interpreta.”
Gadgeturi şi aplicaţii
În caz că ai ratat articolul de luna trecută din Wired, aici îl poţi găsi. Esenţa lui este că Internetul aşa cum îl cunoaştem, această harababură de site-uri redate de browser – web-ul bazat pe standarde W3C – începe să se demodeze, lăsând loc pentru un nou Internet: Internetul aplicaţiilor.
Nu cred acest lucru în totalitate, dar nu asta e ceea ce vreau să spun. Aplicaţiile sunt pretutindeni, la fel ca dispozitivele care le utilizează. Citesc la fel de mult pe dispozitivele mobile cât o fac pe laptop, dacă nu chiar mai mult. Aşa că dacă viitorul va rula pe un iPad, ce înseamnă acest lucru pentru omul care nu poate vedea?
E o întrebare ce ascunde două aspecte, aşa că haide să începem cu partea amuzantă. Dezvoltarea gadgeturilor cu touchscreen, a ecranelor plate fără prea multe opţiuni, reprezintă o veste bună pentru nevăzători. Cu alte cuvinte: dacă nu poţi vedea iPhone-ul, cu butoanele lui virtuale e mult mai simplu de utilizat decât, să zicem, un BlackBerry, cu o mulţime de butoane. Ciudat? Chiar deloc!
Elementul cheie aici este softul. iPhone-urile (şi mai nou telefoanele cu sistem Android) prezintă funcţionalităţi text-sunet, fără de care ar fi complet inutile pentru nevăzători. Telefoanele BlackBerry, în schimb, nu prezintă asemenea posibilităţi.
Chiar dacă RIM ar actualiza toate telefoanele pe bază de butoane, oferindu-le abilităţi impecabile de screen-reading, nu s-ar putea compara cu un dispozitiv touchscreen.
Când foloseşti un BlackBerry (un Mac sau un PC) sentimentul de localizare e definit de simţul văzului. Te mişti cu un cursor sau cu ajutorul unui meniu. Apoi dai click. Din acelaşi motiv, layouturile site-urilor web nu sunt foarte utile pentru un nevăzător, paradigma cursorului – de fapt întreaga intrare bazată pe butoane - e nepotrivită. Cu un touchscreen, însă, te poţi ajuta de degete. Utilizatorii pot porni funcţia VoiceOver, intra oriunde şi asculta o narare a ceea ce se întâmplă. Atinge partea din stânga sus a ecranului, chiar lângă ajustarea volumului şi o voce îţi va spune „Aplicaţia Cameră foto”. Atinge partea din stânga jos şi vei auzi „Telefon”. Cu butoane, mouse şi tastatură, eşti blocat în lumea aceea înceată, lineară a cititului. Folosind touchscreen, un ecran şi un soft pot fi cercetate. Memorate. Utilizate.
E destul de elegant. Dar situaţia nu e chiar aşa roz. Întrebat despre Smartphone-uri, Schroeder a prezentat o imagine negativă: Apple şi Google fac lucrurile aşa cum trebuie, integrând în sistemele lor de operare softuri puternice de transformare a textului în sunet, dar alte companii rămân în urmă. Oricum, softul este grozav, dar Smartphone-urile de astăzi pun accent pe aplicaţii dezvoltate de mii de oameni, în nenumărate configuraţii. Pe iPhone, de exemplu, doar câteva aplicaţii merg perfect cu VoiceOver. Cele mai multe nu.
Aşa dezordonat cum se prezintă, se pare că Web-ul începe să se apropie din ce în ce mai mult de conceptul de accesibilitate universală. Dar toate aceste aplicaţii şi locurile lor de stocare pot să încetinească progresul cu câţiva ani buni. Dintr-odată experienţa nevăzătorilor se bazează în totalitate pe dezvoltatorii de aplicaţii sau, cu puţin noroc, de companiile care le furnizează instrumentele şi le asigură accesul la depozitele lor de aplicaţii. Nu reprezintă o problemă de neînvins, dar rămâne totuşi o problemă.
În orice caz, fie că eşti un dezvoltator de aplicaţii, designer web sau doar o persoană căreia îi place să-şi actualizeze blogul din când în când, ia aminte că cineva, undeva, poate că ascultă ceea ce ai scris. Şi că textele care descriu imaginile nu sunt doar pentru glume. Şi că este ok să-ţi programezi calculatorul să recite obscenităţi prietenilor, pentru amuzament.
Traducere realizată de Livia Ştefan, după giz-explains-how-blind-people-see-the-internet
