Aparatul de sudură cu arc metalic ecranat este un dispoziv care foloseşte curent electric, alternativ sau continuu, de la o sursă de curent pentru a îmbina două bucăţi de metal, formând un arc electric între electrod şi bucăţile ce trebuie sudate. Sudura are nevoie de peste 80 de amperi şi chiar peste 12.000 de amperi în punctul de sudură.


În timp ce se aplică sudura, învelişul electrodului se dezintegrează, eliberând vapori care servesc drept gaz de ecranare şi produce un strat de zgură, ambele protejând suprafaţa sudată de contaminarea atmosferică.

Aparatul de sudură cu arc metalic ecranat constă dintr-o sursă de curent şi un electrod, ţinut într-un suport (o clemă) legat printr-un cablu la sursă şi o clemă de împământare, asemenea, legată la sursă printr-un cablu.

Sudura cu arc metalic ecranat este unul dintre cele mai populare procese de sudură din lume. Deşi sudura cu arc flux-tubulară creşte în popularitate, sudura cu arc metalic ecranat continuă să fie folosită extensiv în construcţia structurilor de oţel şi în fabricaţii industriale. Procesul este folosit în principal pentru a suda fier şi oţel (inclusiv oţel inoxidabil), dar aluminiul, nichelul şi aliajele din cupru pot fi de asemenea sudate prin această metodă.

După descoperirea arcului electric în 1800, de către Humphry Davy, dezvoltarea în sudura electrică a fost foarte lentă până când Auguste de Meritens a patentat o torţă cu arc de carbon în anul 1881. În 1885, Nikolay Benardos şi Stanislaw Olszewski au dezvoltat sudura cu arc de carbon, obţinând brevetele în 1887, în care era descris un suport pentru electrod rudimentar. În 1888 a fost inventat electrodul din metal consumabil de către Nikolay Slavyanov. Mai târziu, în 1890, C.L. Coffin a obţinut un brevet pentru metoda de sudură cu arc metalic care folosea un electrod metalic. Asemenea procesului de sudură cu arc metalic ecranat, procesul lui Coffin depozita metal topit de la electrod în sudura ce folosea drept umplutură.

În jurul anului 1900, A.P. Stohmenger şi Oscar Kjellberg au realizat primii electrozi cu înveliş. Strohmenger a folosit argilă şi var pentru a stabiliza arcul, iar Kjellberg a introdus electrodul în amestecuri de carbonaţi şi silicaţi pentru a crea învelişul. În 1912, Strohmenger a introdus electrodul cu înveliş masiv, dar costurile de producţie mari şi metodele complexe de producţie au împiedicat creşterea în popularitate a acestor electrozi. În anul 1927, dezvoltarea procesului de extrudare a redus costurile de învelire a electrozilor şi au permis producătorilor să realizeze amestecuri mai complexe pentru învelişul electrozilor realizate pentru aplicaţii specifice. În anii '50, producătorii au introdus pudra de fier în înveliş, oferind posibilitatea de a mări viteza de sudare.

Deşi este periculos sau mai prezintă probleme, aparatul de sudură este o invenţie foarte populară, fiind una dintre puținele metode de a îmbina două bucăţi de metal între ele.

Preluare de pe AGERPRES /(editor: Marina Bădulescu)

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.