În anul 86 î.Hr., în timpul asediului Atenei, generalul roman Lucius Cornelius Sulla a ordonat tăierea copacilor din Academia lui Platon pentru a construi mașini de război. Episodul este relatat de mai mulți autori antici și este invocat adesea ca momentul în care celebra Academie ar fi fost distrusă.
Dar a fost oare acesta sfârșitul școlii întemeiate de Platon?
Răspunsul este mai complicat decât pare. Pentru a înțelege ce s-a întâmplat în timpul asediului Atenei trebuie, mai întâi, să înțelegem ce era, de fapt, Academia. Nu era doar o clădire și nici măcar doar un loc. Era o comunitate de oameni și de idei care avea deja aproape trei secole de existență atunci când armatele romane au ajuns la porțile Atenei.
Povestea începe cu unul dintre cele mai dramatice episoade din istoria filozofiei.
Cum a apărut cea mai influentă școală filozofică a Antichității?
În anul 399 î.Hr., Socrate este condamnat la moarte de tribunalul atenian, sub acuzația că îi corupe pe tineri și că nu respectă zeii cetății. Condamnarea sa avea să marcheze profund întreaga filozofie occidentală. Printre discipolii care l-au văzut bând cucuta se afla și Platon, pe atunci un tânăr de aproximativ 28 de ani.
Execuția lui Socrate i-a zdruncinat încrederea în viața politică a Atenei. Dacă un om pe care îl considera cel mai drept și mai înțelept dintre contemporanii săi putea fi condamnat de propria cetate, atunci era limpede că democrația ateniană avea limite serioase. Platon renunță treptat la ideea unei cariere politice și începe să caute un alt mod de a influența lumea: formarea unor oameni capabili să gândească mai bine.
După mai mulți ani de călătorii în Egipt, în Magna Graecia și, probabil, în Sicilia, Platon revine la Atena în jurul anului 387 î.Hr. Atunci întemeiază ceea ce avea să devină cea mai celebră școală filozofică din Antichitate.
Locul ales nu era întâmplător. La aproximativ un kilometru și jumătate nord-vest de zidurile Atenei se întindea un parc împădurit, străbătut de alei și terenuri pentru exerciții fizice. Zona era consacrată eroului legendar Akademos (sau Hekademos), de la al cărui nume provine cuvântul „Academie". Atenienii considerau locul unul sacru. Era împodobit cu altare, plantații de măslini și platani și reprezenta una dintre cele mai plăcute zone de promenadă din apropierea cetății. Acolo și-a stabilit Platon școala.
Imaginea pe care o avem astăzi despre Academie este adesea influențată de universitățile moderne. Ne imaginăm săli de curs, programe de studii și diplome. În realitate, Academia era cu totul altceva. Nu exista un curriculum fix și nici examene în sensul actual al cuvântului. Discuțiile aveau loc în grădini, în porticuri sau în clădirile aflate pe domeniu. Profesorul și discipolii petreceau împreună perioade lungi de timp, discutând probleme de filozofie, matematică, astronomie, geometrie, muzică, politică și etică.
Scopul nu era transmiterea unui volum de informații, ci formarea unei anumite discipline intelectuale.
Pentru Platon, omul care urma să conducă o cetate trebuia mai întâi să învețe să gândească riguros. De aceea matematica ocupa un loc privilegiat în educația filosofică. Tradiția spune că la intrarea în Academie s-ar fi aflat inscripția: „Să nu intre aici nimeni care nu cunoaște geometria". Chiar dacă autenticitatea acestei inscripții este discutată de istorici, ea exprimă fidel spiritul școlii: rigoarea demonstrației matematice era considerată un model pentru rigoarea gândirii filozofice.
Academia nu era însă o școală de matematică.
Acolo se discutau unele dintre cele mai dificile întrebări pe care și le poate pune omul. Ce este dreptatea? Ce este cunoașterea? Există un bine absolut? Cum trebuie organizat statul? Ce este sufletul? Ce înseamnă o viață bună?
Dialogurile lui Platon reflectă tocmai această atmosferă. Rareori ele oferă răspunsuri definitive. În schimb, cititorul asistă la un exercițiu continuu de argumentare, de critică și de rafinare a ideilor.
Succesul Academiei a fost remarcabil. Ea a atras studenți din întreaga lume greacă și a devenit repede un centru intelectual de prim rang. Cel mai celebru dintre aceștia avea să fie Aristotel, care a rămas în Academie aproape douăzeci de ani, din tinerețe până la moartea lui Platon.
Dar Academia nu depindea de un singur om. După moartea lui Platon, în anul 347 î.Hr., conducerea școlii a fost preluată de nepotul său, Speusip. Acestuia i-au urmat Xenocrate, Polemon, Crates și alți filosofi care au păstrat vie instituția vreme de generații. De-a lungul timpului, doctrinele s-au modificat considerabil. Academia Veche, apropiată de învățăturile lui Platon, a fost urmată de Academia Mijlocie și apoi de Academia Nouă, în care scepticismul filozofic avea să joace un rol tot mai important.
Această continuitate este esențială pentru a înțelege istoria școlii. Academia nu era un muzeu dedicat memoriei fondatorului. Era un organism viu, care evolua odată cu fiecare generație de filosofi. Ideile se schimbau, disputele continuau, iar noii conducători nu ezitau uneori să se îndepărteze de pozițiile lui Platon însuși.
Între timp, lumea din jur se transforma radical.
În secolul al IV-lea î.Hr., Atena încetase să mai fie marea putere politică de altădată. Cuceririle lui Alexandru cel Mare mutaseră centrul lumii elenistice spre răsărit, iar după moartea acestuia noile regate elenistice concurau pentru influență și prestigiu. Atena rămânea, înainte de toate, capitala intelectuală a lumii grecești. Filosofii, retorii și oamenii de știință continuau să vină aici pentru a învăța, chiar dacă deciziile politice importante se luau în alte capitale.
În același timp, la vest, o nouă putere își făcea loc în istorie.
Roma, care pornise ca un oraș-stat din Italia centrală, își extindea rapid dominația asupra întregului bazin mediteranean. După războaiele punice, republica romană devenise principala putere militară a lumii cunoscute. Grecia intrase treptat în sfera sa de influență, iar numeroase cetăți își pierduseră independența.
Mulți greci priveau însă dominația romană ca pe o umilință temporară și sperau că va apărea un conducător capabil să-i alunge pe noii stăpâni. Acest om părea să fie Mithridates al VI-lea, regele Pontului. Ambițios, energic și un excelent strateg, Mithridates a construit în Asia Mică unul dintre cele mai puternice regate ale vremii și a intrat în conflict direct cu Roma. În anul 88 î.Hr., el a declanșat un război de proporții împotriva republicii romane, prezentându-se drept eliberator al lumii grecești.
Entuziasmul a fost uriaș. Numeroase orașe grecești au trecut de partea lui. Printre ele s-a aflat și Atena, unde puterea a fost preluată de Aristion, un personaj controversat care s-a aliat cu Mithridates și a transformat orașul într-o bază de rezistență împotriva Romei.
Pentru Senatul roman, gestul era de neiertat. Comanda campaniei militare i-a fost încredințată unuia dintre cei mai capabili generali ai epocii: Lucius Cornelius Sulla. În primăvara anului 87 î.Hr., armata romană a ajuns în fața zidurilor Atenei. Orașul care găzduise timp de aproape trei secole Academia lui Platon urma să devină teatrul unuia dintre cele mai dramatice asedii din istoria sa.
A distrus Sulla Academia lui Platon?
Armata lui Sulla a ajuns în fața Atenei în primăvara anului 87 î.Hr. Generalul roman se afla într-o situație dificilă. Deși dispunea de soldați experimentați, nu avea suficiente resurse pentru un asediu de lungă durată. Mai mult, flota îi era inferioară celei controlate de Mithridates, iar aprovizionarea era nesigură.
De cealaltă parte a zidurilor, Aristion și susținătorii săi erau hotărâți să reziste. Atena fusese cândva cea mai puternică cetate a Greciei și încă dispunea de fortificații impresionante. Sulla a înțeles că orașul nu putea fi cucerit printr-un atac direct. Avea nevoie de turnuri mobile, berbeci și alte mașini de asediu capabile să spargă zidurile.
Problema era lemnul. Împrejurimile imediate ale Atenei nu ofereau suficiente resurse pentru construcții de asemenea dimensiuni. Soluția aleasă de generalul roman avea să rămână în memoria grecilor timp de secole. Potrivit lui Plutarh, Sulla a ordonat tăierea arborilor din două dintre cele mai cunoscute locuri ale Atenei: Academia lui Platon și Lyceumul, școala în care predase Aristotel. Lemnul a fost folosit pentru construirea mașinilor de război și pentru alte lucrări necesare asediului.
Din punct de vedere militar, ordinul era perfect explicabil. Un comandant preocupat să cucerească un oraș nu putea sacrifica obiectivul strategic pentru a proteja câteva plantații de arbori, oricât de faimoase ar fi fost.
Din punctul de vedere al atenienilor însă, gestul avea o semnificație cu totul diferită. Nu era vorba doar despre niște copaci. Academia și Lyceumul reprezentau două dintre cele mai prestigioase simboluri ale culturii grecești. Timp de generații, filosofi, matematicieni și oameni de știință se plimbaseră pe aleile acelor grădini, discutând despre natura universului, despre dreptate, despre politică sau despre suflet. Chiar dacă școlile evoluaseră și își schimbaseră orientarea filozofică, locurile păstrau o valoare aproape sacră.
Pentru mulți greci, ordinul lui Sulla a părut un act de barbarie. Istoricii moderni atrag însă atenția că trebuie evitată exagerarea. Sursele antice spun că arborii au fost tăiați, nu că întreaga Academie a fost rasă de pe fața pământului și nici că toate clădirile au fost incendiate. Ceea ce a fost distrus cu siguranță a fost peisajul care făcuse celebră Academia încă din vremea lui Platon: grădinile umbroase, plantațiile și probabil o parte dintre construcțiile aflate în exteriorul zidurilor.
Asediul a continuat mai multe luni. În interiorul cetății, situația devenea disperată. Foametea făcea ravagii. Sursele descriu locuitori care ajunseseră să consume piei de animale, rădăcini și orice putea fi mestecat. În timp ce romanii ridicau noi lucrări de asediu, Atena își consuma ultimele rezerve.
În cele din urmă, în noaptea de 1 martie 86 î.Hr., oamenii lui Sulla au reușit să pătrundă în oraș printr-o breșă deschisă în ziduri. A urmat măcelul. Plutarh relatează că soldații romani au ucis fără deosebire, iar străzile au fost acoperite de cadavre. Sulla dorea să ofere un exemplu tuturor cetăților grecești care s-ar mai fi gândit să se răscoale împotriva Romei.
Totuși, după cucerirea orașului, generalul a oprit distrugerile. El însuși admira cultura greacă și cunoștea prestigiul Atenei. Orașul a fost pedepsit sever, dar nu a fost șters de pe hartă.
Aici apare una dintre cele mai răspândite confuzii istorice. Se spune adesea că Sulla a distrus Academia lui Platon. Afirmația este adevărată doar dacă prin „Academie” înțelegem domeniul în care funcționa școala. Dacă însă prin Academie înțelegem instituția filozofică, răspunsul este cu totul altul.
În anul 86 î.Hr., Academia exista deja de aproape trei sute de ani și trecuse prin transformări doctrinare profunde. Filosofii care o conduceau nu mai erau discipoli direcți ai lui Platon, iar învățătura lor diferise adesea considerabil de cea a fondatorului. Mai important însă este faptul că școala nu a încetat să existe după asediu. Viața intelectuală a Atenei a fost grav afectată, dar nu anihilată. Filosofii au continuat să predea, iar tradiția platoniciană avea să supraviețuiască încă multe secole.
În secolele următoare, platonismul avea chiar să cunoască o nouă perioadă de înflorire. În primele secole ale erei noastre apar gânditori precum Plutarh din Cheroneea, Albinus sau Atticus, iar în secolul al III-lea Plotin pune bazele neoplatonismului, una dintre cele mai influente orientări filozofice din Antichitatea târzie. Ideile lui Platon sunt reinterpretate, dezvoltate și combinate cu elemente provenite din Aristotel, din stoicism și chiar din tradițiile religioase orientale. În secolele V și VI, filosofi precum Proclus și Damascius conduc ceea ce este cunoscut astăzi drept Academia neoplatonică din Atena.
Trebuie precizat însă că legătura dintre această instituție și Academia întemeiată de Platon nu era una simplă. Istoricii discută încă dacă a existat o continuitate instituțională neîntreruptă sau mai degrabă o renaștere a tradiției platonice în același oraș. În orice caz, moștenirea intelectuală a lui Platon era încă vie.
Abia în anul 529 d.Hr. are loc episodul pe care mulți istorici îl consideră adevăratul sfârșit al Academiei. Împăratul bizantin Iustinian I, hotărât să consolideze caracterul creștin al Imperiului, interzice funcționarea școlilor filozofice păgâne din Atena. Damascius și câțiva dintre colaboratorii săi părăsesc orașul și caută pentru scurt timp refugiu la curtea regelui persan Khosrow I. Deși unii se vor întoarce ulterior în Imperiul Bizantin, vechea Academie nu va mai funcționa niciodată ca instituție.
Dacă alegem acest moment drept sfârșitul Academiei, atunci observăm un fapt remarcabil. Între asediul lui Sulla și dispariția definitivă a școlii trec aproximativ șase sute patruzeci de ani. Cu alte cuvinte, Academia a supraviețuit de peste două ori mai mult după Sulla decât trecuse de la întemeierea ei de către Platon.
