Astăzi vom păşi într-o cameră întunecată, într-o oază de linişte, ne vom aşeza confortabil şi ne vom pregăti să recepţionăm imagini telepatice, în ceea ce se pretinde deseori a fi cea mai bună dovadă a existenţei capacităţilor paranormale.
Adevărata poveste a experimentului despre care se crede că reprezintă cea mai bună dovadă de până acum pentru existenţa abilităţilor telepatice.
Ideea de a putea transmite gânduri de la o persoană la alta este atât de captivantă încât niciodată nu s-a dus lipsă de cercetători care speră să descopere un mod de a o dezvolta. Cu toţii ne dorim să avem o asemenea superputere, aşa că toţi ne dorim ca ea să fie reală. Subiectul de astăzi sunt experimentele ganzfeld. Ganzfeld este cuvântul german pentru „întregul câmp”, cu referire la o metodă de a-ţi înlocui câmpul global al percepţiei. Să aruncăm o privire amănunţită asupra a ce ar însemna asta, cum funcţionează şi – cel mai important – dacă într-adevăr promite a fi o dovadă a existenţei fenomenelor paranormale.
O stare ganzfeld este puţin diferită de privarea simţurilor, aşa cum este descrisă aceasta din urmă în filmul Altered States. În cazul privării senzoriale, ideea este îndepărtarea tuturor stimulilor, auditivi, vizuali, termici şi tactili. Ideal, subiectul este plasat într-un recipient de izolare, un dispozitiv asemeni unui sicriu în interiorul căruia pluteşti într-o soluţie salină densă, temperatura este constantă, temperatură confortabilă a ambientului, întuneric şi linişte completă. Nu auzi, vezi sau simţi nimic. Privarea senzorială a fost deseori folosită în scopuri recreative, atât împreună cu, cât şi fără droguri halucinogene, datorită abilităţii sale de a face imaginaţia să pară surprinzător de reală, datorită absenţei stimulilor concurenţi.
Totuşi, în ganzfeld, ideea este furnizarea de stimuli omogeni. Subiectul, numit „receptor”, stă confortabil într-un fotoliu, purtând căşti în care este redat un relaxant sunet de fond. Camera este scăldată în lumină roşie şi receptorul poartă nişte ochelari translucizi, astfel încât vede doar roşu uniform, fără nicio formă. Receptorul este relaxat şi confortabil. Aceasta este configuraţia fizică a experimentului. Alte două persoane sunt implicate: un experimentator şi un „transmiţător”. Transmiţătorul, care se află într-o cameră izolată, unde nu poate fi văzut sau auzit de către receptor, se concentrează pentru 30 de minute asupra unei „ţinte”, ce reprezintă un obiect, videoclip sau altceva. În timpul celor 30 de minute, receptorul trebuie să recite verbal ce vede sau îşi imaginează. Experimentatorul, care se presupune că este şi el izolat atât de transmiţător, cât şi de receptor, înregistrează ce spune receptorul şi de obicei notează ceea ce descrie acesta.
La finalul celor 30 de minute, receptorului îi este arătată ţinta asupra căruia transmiţătorul se concentra, prezentată împreună cu alte obiecte de control. Receptorul ghiceşte care din cele patru se aseamănă cel mai mut cu impresiile sale din timpul sesiunii ganzfeld. Probabilistic, există o rată de succes de 25%. Însă experimentele ganzfeld au devenit faimoase în cadrul comunităţii parapsihologice deoarece experimentatorii au găsit în mod constant o rată de succes mai ridicată; aproape de 35%.
Istoria experimentelor ganzfeld este în esenţă istoria unei bătălii specifice dintre sceptici şi credincioşi; o bătălie cordială, dar chiar şi aşa, tot o bătălie. Începând în anii ’70, cel mai acerb susţinător al realităţii fenomenului a fost parapsihologul american Charles Honorton, un credincios fervent în abilităţile paranormale şi care era dedicat găsirii unei metode ştiinţifice fiabile pentru a stabili realitatea existenţei acestora. Ideea lui Honorton era că informaţiile la care oamenii ar avea acces prin intermediul abilităţilor lor paranormale, oricare ar fi acestea, s-ar pierde în marea de stimuli pe care îi recepţionăm constant. Vedem, auzim, atingem, gândim într-un asemenea grad încât dacă am primi o imagine telepatică nu am recunoaşte-o niciodată ca fiind de această natură. Prin plasarea subiecţilor într-o stare ganzfeld, se crede că raportul semnal/zgomot s-ar mări prin suprimarea întregului zgomot şi subiecţii ar putea recunoaşte mai bine un mesaj telepatic.
De cealaltă parte a baricadei era Ray Hyman, la acea vreme profesor de psihologie la Harvard. În anii ’80 el a dat peste conţinutul cercetărilor lui Honorton, considerate cea mai bună dovadă de până atunci pentru existenţa fenomenelor paranormale. Hyman l-a studiat cu atenţie şi s-a declarat sceptic. În concluzia sa, rezultatele pozitive atât de bine etalate de parapsihologi se datorau erorilor metodologice. În 1985, Hyman a publicat un articol în Journal of Parapsychology numit „Experimentul parapsihologic Ganzfeld: O evaluare critică”.
Rămas neimpresionat, Horton a publicat – în acelaşi număr al revistei – „Meta-analiză a studiului Ganzfeld: Răspuns pentru Hyman”. În mod clar exista o diferenţă de opinie.
Înainte să vedem ce s-a întâmplat mai departe, să vedem ce au avut de spus atât Honorton, cât şi Hyman pentru a vedea exact ce era corect sau greşit cu privire la studiu. În mare parte acesta consta din aşa-numite meta-analize, adică rezultate obţinute prin combinarea concluziilor mai multor studii cu scopul de a obţine o idee mai bună despre ce a concluzionat întregul conţinut al cercetărilor dintr-un domeniu. Meta-analizele sunt înşelătoare pentru că studiile pot fi realizate în atât de multe feluri diferite şi sunt de o calitate care variază în limite largi. Pot fi utilizate o multitudine de metode statistice (corect sau greşit) pentru a se încerca explicarea şi controlul acestor diferenţe. Nu este surprinzător – de fapt este de aşteptat – ca cercetătorii să vină cu rezultate foarte diferite în urma meta-analizelor pe un acelaşi set de studii.
Hyman a venit cu o doză considerabilă de scepticism în discuţie, aşa că m-am aşteptat ca articolul său să descopere tot felul de greşeli în munca lui Honorton, care acoperea 42 de studii dintre care 55% arătau dovezi în favoarea existenţei telepatiei. Hyman a semnalat probleme, însă analiza sa de corectare a descoperit un procent încă semnificativ de 30% şi nu doar cele 25 de procente probabilistic corecte, ceea ce pare, în sine, a reprezenta o dovadă destul de uimitoare că subiecţii receptori ai lui Honorton primeau de fapt un soi de imagini telepatice de la transmiţători. Totuşi, nu e chiar aşa. Criticile pe care le-a formulat Hyman reprezentau randomizare inadecvată; spre exemplu scurgerile senzoriale (însemnând că în unele cazuri, receptorii chiar auzeau ce se petrecea în camera alăturată a transmiţătorului; în alte cazuri era posibil ca amprentele transmiţătorului să fie vizibile pe obiectul ţintă), la care s-a adăugat analiza statistică neadecvată.
În principal, Hyman a simţit că munca lui Honorton suferea de un tip de complicaţie statistică numită testare multiplă. Pe scurt, testarea multiplă se petrece atunci când iei în considerare din ce în ce mai multe variabile dintre două grupuri; mai devreme sau mai târziu vei ajunge să găseşti din ce în ce mai multe diferenţe între grupuri. Aceste variabile includeau diferitele moduri prin care cercetătorii clasificau transmiţătorii şi receptorii, făcând referinţe către aceştia în rezultate. Ei au descoperit că era mai probabil ca subiecţii să aibă rezultate pozitive dacă erau educaţi într-un mediu creativ, dacă aceştia aveau deja o credinţă puternică în puterile paranormale, dacă erau extrovertiţi şi dacă experimentul era derulat într-o atmosferă călduroasă şi primitoare. Hyman credea că rezultatele pozitive semnalate de Honorton se datorau, cel puţin parţial, multiplelor efecte ale experimentelor care luau în considerare în mod eronat acest tip de variabile. Hyman a mai descoperit că efectul de „sertar de dosare” intervenea în problemă, fapt care se întâmplă când studiile sunt abandonate pentru că se dovedeşte că nu se concretizează în rezultate interesante. Astfel, mare parte a lucrării publicate era denaturată pentru a include acele rezultate care arătau un rezultat pozitiv, ceea ce se va întâmpla mereu datorită variaţiilor aleatoare. Hyman a realizat că analizând în sens invers şi contorizând gradul în care diferite slăbiciuni se arătau în fiecare dintre studii, mărimea reală a efectului era nulă. Replica sa de încheiere era:
"Concluzia este că această bază de date este prea slabă pentru a susţine orice afirmaţii în legătură cu existenţa fenomenelor paranormale."
Replica lui Honorton din revistă era pe măsură. El a recunoscut toate aceste potenţiale slăbiciuni, însă a explicat cum le-a luat el în considerare şi încă insista că rezultatele dovedeau existenţa fenomenelor psihice paranormale. Această întreagă discuţie a săpat în domeniul statisticii atât de adânc cât şi-ar fi dorit oricine să meargă, dar realitatea a fost că au existat dezacorduri cu privire la analiza conţinutului cercetării. Haideţi aşadar să aruncăm o privire la ce s-a întâmplat mai departe.
S-a întâmplat ceva destul de revigorant, ceea ce aş vrea să văd mai des. Honorton şi Hyman s-au întâlnit şi au colaborat la un nou articol, sperând să găsească o interpretare asupra căreia să cadă de acord. Articolul a fost publicat în aceeaşi revistă în 1986 şi s-a numit „O cooperare bilaterală: Controversa Ganzfeld Psi”. În esenţă, Honorton şi Hyman au fost de acord cu privire la slăbiciunile metodologice şi asupra modalităţilor de a le remedia, dar nu au reuşit să ajungă la un consens asupra tipului corect de analiză pentru studiile existente. Ei au concluzionat:
"Continuăm să avem divergenţe asupra gradului în care efectul constituie o dovadă a realităţii fenomenului psi, însă suntem de acord că verdictul final aşteaptă rezultatele viitoarelor experimente realizate de o plajă mai mare de cercetători şi sub standarde mai stricte."
Rezultatul acestei colaborări a fost un proces numit studiu autoganzfeld. Acesta a fost o versiune controlată în mod computerizat a experimentului ganzfeld, în care randomizarea şi alte slăbiciuni metodologice identificate de Hyman şi de alţii au fost eliminate. Pentru a-şi exprima satisfacţia pentru potenţialul procesului autoganzfeld, Hyman scria:
"Experimentele lui Honorton au generat rezultate interesante. Dacă laboratoarele independente pot produce rezultate similare cu aceleaşi relaţii şi cu aceeaşi atenţie pentru rigurozitatea metodologică, atunci parapsihologia ar putea să-şi fi capturat în sfârşit prada mult căutată."
Având ca scop replicarea experimentului, mulţi cercetători au preluat ştafeta şi au început să facă teste autoganzfeld. S-au publicat în continuare studii, multe dintre ele continuând să găsească rezultate – chiar dacă puţine – pozitive. Datorită acestui deceniu şi jumătate de eforturi de replicare s-a ajuns la următorul studiu major cu privire la experimentele ganzfeld. Honorton şi colaboratorul său, Daryl Bem, au publicat de această dată într-o revistă mai serioasă, Psychological Bulletin, în 1994 (după moartea lui Honorton). Concluzia lor era optimistă, însă menţiona următoarele:
"Studiile autoganzfel însele nu pot să satisfacă cerinţa conform căreia replicările să fie derulate de „o plajă mai largă de cercetători.” Prin urmare sperăm ca descoperirile semnalate în această lucrare să fie suficient de provocatoare pentru a-i determina pe alţii să încerce replicarea efectului paranormal Ganzfeld."
Articolul nu a convins. În 1999 „Psychological Bulletin” a publicat o critică amănunţită a lucrării lui Honorton şi Bem. Autorii acesteia erau psihologii experimentalişti Richard Wiseman şi Julie Milton şi se baza pe eşecul cercetătorilor independenţi de a replica rezultatele pozitive semnalate anterior. După o discuţie profundă asupra problemelor descoperite în conţinutul muncii lui Honorton, Wiseman şi Milton au concluzionat:
"Noile studii ganzfeld arată o magnitudine aproape nulă a efectului şi o cumulare statistică nesemnificativă... Rezultatele testului autoganzfeld nu au fost replicate de o „plajă mai mare de cercetători”. Paradigma ganzfeld nu poate fi văzută în prezent ca reprezentând o dovadă solidă pentru funcţionarea vreunui efect paranormal.
Odată cu moartea lui Charles Honorton, în 1992, interesul pentru experimentele ganzfeld s-a diminuat oarecum, deşi cercetătorii fenomenului psi, precum Dean Radin, au continuat să le susţină. Cea mai bună lecţie de învăţat din metoda experimentală ganzfeld este nu atât că tehnica a eşuat în a dovedi realitatea fenomenelor paranormale, ci mai degrabă că este într-adevăr posibil ca scepticii şi credincioşii în realitatea fenomenului psi să lucreze împreună într-un mod productiv, pozitiv şi cooperativ pentru a afla adevărul. Hyman şi Honorton ne-au arătat că majoritatea şi minoritatea nu trebuie să fie mereu încleştate într-o mentalitate de tip "Noi vs. Ei" şi ne-au reamintit că cei mai buni cercetători, fie că se înşală, fie că nu, îşi îmbrăţişează criticii şi lucrează cu aceştia pentru a-şi îmbunătăţi nivelul de cunoaştere.
Traducere de Răzvan Gavrilă după Ganzfeld Experiments, cu acordul autorului.
