Detectoarele de minciuni există de aproape 100 de ani. În pofida dezbaterilor asupra acurateţii, eticii şi legalităţii folosirii lor, publicul larg şi profesioniştii sunt încă intrigaţi de acestea. Detectoarele de minciuni sunt folosite şi pentru amuzament.
Aşa este „Detectorul Dragostei” ce susţine că poate dezvălui adevăratele sentimente ale partenerului, iar talk show-urile zilnice se folosesc de acestea pentru a rezolva conflictele domestice.
Corporaţiile au folosit detectoare de minciuni pentru a verifica potenţiali angajaţi, iar câteva firme de asigurări le folosesc pentru a reduce revendicările frauduloase. Instituţii specializate şi statul au fost interesate de tehnologia detectoarelor de minciuni: sunt folosite în mod obişnuit în sistemul de justiţie american; în Departamentul de Muncă şi Pensii al Marii Britanii s-a încercat folosirea lor pentru a identifica înşelătoriile prin telefon şi Ministerul Justiţiei le-a testat în rezolvarea cazurilor de hărţuire sexuală.
Detectoare de minciuni sunt în general sub formă de poligrafe, analize vocale sau scanări cerebrale. Aceste tehnologii sunt diferite dar au trei puncte în comun:
1 Nu sunt sunt precise.
2 Nu detectează minciunile, ci mai degrabă ceva ce poate fi un indiciu al minciunilor
3 Toate se bazează pe efectul de constrângere (manifestat prin frica de a fi prins cu minciuna).
Poligraful
Poligraful este cea mai veche şi mai cunoscută tehnologie de detectare a minciunilor. Individul testat are senzori plasaţi pe corp pentru a măsura funcţiile psihologice, incluzând bătăile inimii şi tensiunea arterială, frecvenţa respiratorie, intensitatea respiraţiei şi transpiraţia. Ideea este că atunci când cineva minte, experimentează stres emoţional, iar acest stres poate fi detectat prin schimbări ale funcţiilor organismului. Prin punerea unor serii de întrebări individului conectat la maşină, operatorul poligrafului poate să stabilească dacă unele întrebări creează mai mult stres decât altele
Un test poligraf începe cu un interviu pregătitor, cu scopul de a descoperi informaţii şi de a convinge individul de acurateţea poligrafului. Cele mai comune abordări de interogare sunt tehnica relevant-irelevant (TRI), tehnica întrebării de verificare (TIV) şi testul informaţiei culpabile (TIC). TRI şi TIV se bazează pe teoria că vinovaţii vor fi mai stresaţi de întrebările despre crimă sau de alte aspecte ale investigaţiei, decât de întrebările de verificare, în timp ce oamenii nevinovaţi ar trebui să găsească întrebările ţintă şi cele de control la fel de stresante. În tehnica TIC, subiectului îi sunt puse întrebări multiple cu mai multe variante de răspuns legate de infracţiune. Este de aşteptat ca un individ vinovat să aibă un răspuns însoţit de stres pentru întrebările a căror răspuns este corect; o persoană nevinovată care nu are nici o informaţie legată de infracţiune este de aşteptat să aibă aceleaşi reacţii pentru toate răspunsurile alternative.
Dacă un detector de minciuni funcţionează sau nu, depinde de capabilitatea acestuia de a distinge mincinoşii de oneşti. Recenziile privind cercetările efectuate de către British Psychological Society şi US National Research Council ne spun că dovezile pentru acurateţea poligrafului nu sunt pozitive. BPS au raportat în 2004, de exemplu, că poligrafele pot identifica în mod corect indivizii vinovaţi în 42% până la 89% din cazuri. Ratele de alarmă falsă, adică rata în care oameni nevinovaţi sunt identificaţi în mod eronat ca fiind vinovaţi, variază, de asemenea. Analizele BPS asupra studiilor au găsit rate de alarme false între 2% şi 47%.
Analiza vocală
Analiza vocală pentru detectarea minciunilor este bazată pe teoria că stresul emoţional alterează vocea şi tiparul vorbirii. Analiza stresului vocal (ASV) este efectuată într-un mod asemănător testului poligraf, cu un examinator care ia un interviu folosind o tehnică specifică de intervievare iar particularităţile vocii subiectului sunt analizate, inclusiv schimbările de tonalitate. ASV se făcea cu ajutorul persoanelor antrenate să asculte şi să privească subiectul intervievat. ASV era uneori efectuată în tandem cu un test poligraf.
În prezent vocea subiectului este analizată pentru tonalitate, frecvenţă şi micro-vibraţii ale vocii folosind un soft computerizat. Analiza vocală se poate face de la distanţă, la telefon sau pe internet şi chiar fără înştiinţarea subiectului. Analiza vocală stratificată (AVS) este o ramură a ASV care presupune analiza tonalităţii vocii în părţi minuscule de microsecunde. Lingviştii au caracterizat AVS ca fiind nu doar ineficientă, dar şi neplauzibilă. Nicio tehnică de analiză vocală la distanţă s-a dovedit să fie mai bună decât ghicitul în diferenţierea mincinoşilor de oneşti.
Analiza activităţii cerebrale
Două metode diferite de analiză a activităţii cerebrale au fost propuse pentru a detecta înşelăciunea. IRM (Imagistică prin rezonanţă magnetică) funcţional poate arăta activitatea cerebrală prin măsurarea utilizării oxigenului în diferite zone. Eelectroencefalografia detectează răspunsurile neuronale cu ajutorul electrozilor plasaţi pe craniu.
Aceste tehnologii au fost folosite în diagnosticare şi cercetare medicală de ani întregi, deci sunt bine înţelese şi chiar precise în detectarea activităţii creierului. Folosirea lor ca detectoare de minciuni este bazată pe ideea că ceva familiar va produce o activitate cerebrală diferită faţă de ceva nefamiliar. Într-un test, unui individ îi sunt arătate imagini sau aude cuvinte despre incidentul investigat, împreună cu lucruri irelevante. Nivelele de activitate cerebrală sunt comparate.
Stresul ca indiciu al minciunii
Deşi folosesc metode diferite, analiza vocală şi poligraful sunt împreună bazate pe principiul că un individ va manifesta un nivel de stres atunci când minte. Există probleme în folosirea semnalelor de stres ca şi indiciu al minciunii. Presupunerea fundamentală că o persoană nevinovată va reacţiona diferit faţă de una vinovată ar putea fi falsă. Cineva care este nevinovat, dar care are un motiv să creadă ca ar putea fi condamnat pe nedrept – pentru că nu au avut un bun alibi, de exemplu – ar putea fi la fel de stresat în faţa întrebărilor despre infracţiune ca şi o persoană vinovată. Prezenţa într-un loc primejdios, precum o secţie de poliţie poate produce un semnal de stres. În schimb, o persoană vinovată nu ar putea avea nicio reacţie emoţională dacă ar crede că au un bun alibi sau dacă nu ar crede că au făcut ceva greşit. Şi chiar dacă subiectul minte, ar putea fi o minciună nerelevantă. Spre exemplu, subiectul ar putea să nu fi comis o infracţiune, dar ar fi minţit în legătură cu alibiul propriu pentru altă persoană.
Familiaritatea ca substituent al minciunii
Problema cu folosirea reacţiei la familiaritate ca indiciu al minciunii sau încercări de a ascunde informaţii este că ar putea exista un număr de motive pentru care ceva ar putea fi familiar. Spre exemplu dacă o fotografie a unei scene de asasinat determină creierul cuiva să „aprindă becul” unei reacţii care ar putea însemna că sunt familiari cu scena, nu înseamnă în mod necesar că a ucis victima, poate doar că ar mai fi fost în acea locaţie înainte sau a văzut imaginea în media. Există puţine date care să vină în sprijinul folosirii tehnicilor imagistice cerebrale ca detectoare de minciuni.
Detectoarele de minciuni nu pot identifica cu acurateţe oamenii vinovaţi sau nevinovaţi. Folosirea unui detector de minciuni pentru a smulge o mărturisire sau pentru a face pe cineva să-şi modifice comportamentul depinde de abilitatea de a-i determina pe oameni să creadă ca ele funcţionează când de fapt nu este aşa.
1. Detectoarele de minciuni nu sunt precise. Calitatea dovezilor accesibile este scăzută şi chiar ratele de acurateţe date mai sus sunt probabil supraevaluate. Studii au fost făcute în laboratoare cu voluntari plătiţi, în care detectoarele de minciuni au fost folosite pentru a rezolva crime imaginare sau a descoperi informaţii ascunse.
Aceste studii au mai arătat o bună rată de precizie, dar în astfel de experimente se presupune că voluntarii, care nu sunt în nici un pericol real fie ca trec sau pică testul, vor reacţiona în acelaşi fel ca în viaţa reală. Studiile pe situaţii din viaţa reală compară rezultatele poligrafului cu mărturisirile crimelor, dar pentru că aceste mărturisiri ar putea fi chiar ele influenţate de folosirea poligrafului, cele două mărimi nu sunt cu adevărat independente. Până în prezent, dovezile arată că detectoarele de minciuni nu sunt bune în a distinge cu acurateţe oneştii de mincinoşi.
2. Detectoarele de minciuni ar trebui să fie numite „detectoare de indicii”. Nu există nici un tipar de activitate psihologică care se leagă direct de minciună. Detectoarele de minciuni nu detectează în mod direct minciunile, doar nişte mărimi care pot fi asociate cu minciuna. Este uşor de a păcăli detectoarele de minciuni folosind contramăsuri pentru a crea reacţii de stres în mod deliberat pentru întrebările de control sau prin a te gândi la ceva stresant ori prin auto-provocarea durerii. Detectoarele prin IRM funcţionale sunt uşor de păcălit folosind simple contramăsuri mintale.
3. Detectoarele de minciuni funcţionează, dacă chiar o fac, prin efectul de constrângere. Experţii au ajuns la concluzia ca orice eficacitate a detectoarele de minciuni se datorează probabil faptului că oamenii sunt susceptibil în a spune adevărul dacă ei cred că aparatul îi va prinde minţind. În psihologie acesta este numit „efectul de conductă falsă”. Dacă acest efect funcţionează, nu are importanţă cât de precisă este de fapt tehnologia; aparatul ar putea fi chiar închis complet, atât timp cât suspectul crede că funcţionează.
Traducere: Răzvan Gavrilă
This publication [lie detector] published by Sense About Science in [2012] in the English language, has been translated into [Romanian] by [Scientia.ro] in [September 2012], and is used with the permission of Sense About Science. Sense About Science assumes no responsibility for the accuracy and completeness of the translation or for actions that may ensue as a result thereof. The approved text of all Sense About Science publications is that published by Sense About Science in the English language.
Copyright under Creative Commons Creative Commons Attribution-Noncommercial-No Derivative Works 2.0 UK: England & Wales License. Published in [2012] by Sense About Science. Used with permission of Sense About Science. Contact
