Deal gravitationalOare toate aşa-numitele "locuri misterioase" de găsit de-a lungul şi de-a latul întregii planete chiar sunt anomalii de natură gravitaţională ori explicaţia cu privire la comportamentele bizare ale obiectelor în acele zone este de găsit în altă parte?

 

 

Primul meu contact cu comunitatea sceptică a venit pe o cale puţin probabilă. Într-o zi eu şi prietenul meu John exploram o mină abandonată din Deşertul Mojave, numită Mina Gunsight. În timp ce ne aflam adânc înăuntrul minei şi luam prânzul într-o galerie consolidată, ne-a venit ideea să facem un filmuleţ:

 


Am lăsat să cadă nişte pietriş şi a căzut în sus, către tavan. Am numit-o „anomalie gravitaţională” şi am pus-o pe YouTube. A fost în mod evident o glumă şi niciunul dintre noi nu şi-a imaginat că cineva ar putea-o lua în serios. Dar au făcut-o. Oameni inteligenţi au început să îmi trimită emailuri şi să mă întrebe dacă există vreun fenomen magnetic sau un vânt puternic în interiorul minei. Cineva i l-a trimis lui Phil Plait, care l-a pus pe blogul său, celebrul Bad Astronomy, şi aşa l-am cunoscut pe Phil. Majoritatea persoanelor văd imediat păcăleala şi probabil se distrează pe seama acesteia, unii sunt daţi pe spate de aparentul fenomen, şi, judecând după comentarii, uni au crezut în mod ironic că este o încercare deliberată de a înşela. Dar fiecare a avut o reacţie: mirare, indignare, sau amuzament.

Fără să ştiu, dădusem peste motivul succesului multor aşa-numite „locuri misterioase” din jurul lumii. Unele dintre aceste aparente anomalii gravitaţionale apar în mod natural, iar altele sunt construite în mod intenţionat pentru a deveni atracţii turistice, dar toată lumea le iubeşte ori le detestă. Haideţi să analizăm ce sunt locurile misterioase, cum funcţionează, şi, cel mai important, de ce funcţionează. De ce vrea creierul nostru să interpreteze în mod greşit lucrurile?

În mod tipic, atracţiile comerciale sub forma locurilor misterioase încropesc o povestire fictivă despre cum au fost „descoperite”. La locul misterios al Sfântului Ignaţiu din Michigan se spune:

La începutul anilor 1950, 3 topografi... au dat peste o porţiune de pământ unde echipamentul nostru părea să nu funcţioneze corect. Ori de câte ori au încercat să echilibreze trepiedul, firul cu plumb se deplasa mult către est, chiar dacă nivela indica o suprafaţă plană.


La locul aşa-numitului Vortex din Oregon aflăm că:

Vortexul din Oregon datează încă de pe vremea indigenilor din America. Caii lor nu intrau în zona afectată, aşa că nici ei nu o făceau. Indigenii numeau zona „Pământul Interzis”, un loc de care se stătea departe.


Locul Misterios din Santa Cruz, California:

...Am observat că busola varia puţin pe drum... Nu exista niciun gard cu sârmă ghimpată lângă locul în care ne aflam la acel moment şi, din câte ştim, niciun exces de minerale în sol... Ne simţeam foarte zăpăciţi şi aveam capul greu. De parcă ceva încerca să ne forţeze să plecăm de pe acel deal.

Asemenea multor atracţii similare din jurul lumii, aceste locuri misterioase presupun cabane de lemn construite nebuneşte, la unghiuri ascuţite; sunt comune unghiurile între 18-25 grade cu solul. Înăuntrul acestor structuri, se realizează o multitudine de iluzii optice convenţionale. O persoană ce stă sub partea mai joasă a unei grinzi pare mai înaltă decât o persoană ce stă sub cea mai înaltă. Va părea că mingile se rostogolesc şi că apa curge în sus. O persoană poate sta pe un scaun la jumătatea peretelui sprijinindu-se doar pe picioarele din spate ale scaunului.

Merită menţionat faptul că acolo nu sunt locuri în care gravitaţia să fie inversată sau diferită în vreun alt mod; cel puţin, nu atât încât să fie detectabil de către oameni. Întreaga planetă este însă înţesată de anomalii gravitaţionale. Hărţile gravitaţionale arată suprafaţa Terrei colorată, diferitele culori reprezentând diferenţa dintre gravitaţia măsurată şi cea prevăzută teoretic. Aceste măsurători pot fi realizate din spaţiu utilizând sateliţi precum Exploratorul Circulaţiei Oceanelor şi Gravitaţiei (GOCE) al Agenţiei Spaţiale Europene, sau de pe sol, folosind accelerometre, ce sunt, în mare, senzori foarte sensibili. Motivul pentru care gravitaţia Pământului nu este constantă este că densitatea interioară a acestuia variază în funcţie de diferitele minerale din care este alcătuit. Hărţile gravitaţionale au o varietate de aplicaţii: găsirea petrolului, a depozitelor de sare, potenţialele activităţi vulcanice, chiar şi cartografierea curenţilor oceanici.



Gravitaţia se măsoară în Gali. Un Gal, denumit după Galileo Galilei, este unitatea acceleraţiei utilizată în gravimetrie, şi este echivalentă cu 1 centimetru pe secundă la pătrat (1cm/s2). În lume, gravitaţia standard la nivelul mării are în medie 980 de gali. Aceasta înseamnă că forţa pe care o simţiţi trăgându-vă către Pământ este echivalentă cu ce aţi simţi în spaţiu dacă nava dumneavoastră spaţială ar accelera la 980 de centimetri pe secundă pe secundă. Dacă urcaţi mai sus, mai departe de masa Pământului, gravitaţia scade; iar gravitaţia de pe vârful Muntelui Everest este cu aproximativ 2 Gali mai mică. Aşadar care este treaba cu aceste variaţii măsurate? Maximul acestora este de obicei câteva sute de miligali şi de cele mai multe ori mult mai puţin, mult mai puţin decât variaţiile normale topografice. Aşadar, dacă o persoană nu poate să simtă diferenţa dintre gravitaţia de la vârful şi de la baza traseului unui telescaun, atunci cu certitudine nu poate detecta variaţiile mult mai subtile cauzate de fluctuaţiile naturale ale Terrei.

În acest context, este clar că  şarlataniile din locurile misterioase, precum o minge care se rostogoleşte în sus şi o persoană care stă perpendicular pe un perete, ar necesita o diferenţă gravitaţională de o valoare mult mai mare decât cele pentru care ar putea fi responsabil, în mod natural, Pământul. Dacă gravitaţia ar fi într-adevăr inversată în aceste locurile, ar trebui ca în zonă să existe o masă foarte densă care să genereze o gravitaţie aproximativ echivalentă cu cea a Pământului, caz în care ar fi imposibil de mascat efectul în afara acestor locuri. Orice s-ar întâmpla înăuntrul locurilor misterioase nu poate fi aşadar pus pe seama gravitaţiei. Deci explicaţia trebuie să fie alta.

Precum toate iluziile optice, trucurile locurilor misterioase funcţionează deoarece creierul nostru încearcă să aplice în mod greşit regulile pe care le-a învăţat despre alcătuirea lumii. Obiectele care sunt mai departe apar mai apropiate unele de altele şi mai mici. Liniile paralele ni se înfăţişează ca linii convergente, între care distanţele scad. Acestea sunt doar câteva dintre regulile pe care creierele noastre le învaţă pe măsură ce ne dezvoltăm, şi operează la un nivel fundamental în percepţia noastră. Aşadar, chiar dacă ştim la nivel mental că o baracă este înclinată la un anumit unghi, experienţele noastre anterioare cu privire la perspectiva spaţială tridimensională a obiectelor încearcă totuşi să ne convingă că înăuntru apa curge într-adevăr în sus sau că persoana pe care o vedem chiar stă în picioare pe perete. Acest conflict perceptual este totuşi plăcut, chiar dacă ştii cum funcţionează.

Doi cercetătorii de la Universitatea California, Berkeley, au studiat misterul din Santa Cruz şi şi-au publicat descoperirile în revista Ştiinţa psihologiei (Psychological Science) în 1999. În cadrul lucrării aceştia au introdus o aşa-numită teorie a sistemului de orientare pentru a descrie cum este ghidată procesarea imaginilor vizuale de către creier de către sistemele de referinţă spaţiale. Au descris un număr de iluzii optice observate în acel loc ca reprezentând cazuri particulare ale unor iluziilor de orientare spaţială faimoase precum iluzia Ponzo, iluzia Zöllner, iluziile Poggendorf şi Wündt-Hering, dar şi altele. Nu a mai fost nevoie de efecte gravitaţionale misterioase.

Această teorie se aplică nu numai în cazul atracţiilor construite artificial, dar şi în cazul „locurilor misterioase” naturale. Un astfel de loc este Gravity Hill (Dealul Gravitaţiei) din New Paris, Pennsylvania, şi este destul de reprezentativ pentru multitudinea de astfel de dealuri. Multe dintre acestea se numesc „Gravity Hill”, „Spook Hill”, „Magnetic Hill” sau poartă alte numele similare. Asemeni majorităţii, Gravity Hill este un drum unde, dacă scoţi maşina din viteză la baza dealului, aceasta va urca. Mulţimi de investigatori amatori curioşi frecventează acele locuri, înarmaţi cu echipamente specifice, pentru a încerca să înţeleagă ce se petrece acolo.

Multe dintre aceste locuri au câteva lucruri în comun. Sunt adesea ascunse între dealuri ce ascund orizontul şi sunt departe de clădiri înalte sau orice alte structuri ce ar putea reprezenta un plan de referinţă pentru orizontală şi verticală. Trunchiurile de copaci şi alte denivelări naturale sunt adesea singurele obiecte de referinţă disponibile, facilitând calcularea greşită a înclinării drumului aflat între munţi ce sunt mai înalţi la un capăt al drumului decât la celălalt. Este iluzia optică clasică, explicată de asemenea de teoria sistemului de orientare anterior amintită.

Desigur, firele cu plumb şi echipamentele topografice au slăbiciunile lor. Dacă credeţi că este posibil ca gravitaţia să se comporte bizar, un fir cu plumb nu este o unealtă de încredere. Echipamentul topografic este foarte bun, dar o persoană obişnuită nu are acces la acesta sau cunoştinţele şi resursele necesare pentru a îl utiliza. Dar o unealtă de care poate face rost toată lumea este GPS-ul, care funcţionează independent de gravitaţie, magnetism sau orice altceva consideraţi că se petrece acolo. Citiţi altitudinea la fiecare capăt al dealului - anomalie gravitaţională, şi veţi descoperi că ceea ce ochii vă indicau că este capătul mai înalt este de fapt capătul de altitudine mai mică. Dar nu uitaţi şi că GPS-ul are marje de eroare, aşa ca e de dorit să utilizaţi două sau trei echipamente GPS pe care să le lăsaţi o perioadă îndelungată la fiecare capăt al dealului pentru a citi corect altitudinea.

De asemenea, toată lumea are acces la o hartă a altitudinii la nivelul solului la nivelul întregii planete: Google Earth. Iar cu ceva muncă de cercetare şi câţiva dolari, puteţi printa o hartă topografică. Până la momentul actual nu a fost descoperit, în urma cercetărilor, vreun aşa-numit Deal Gravitaţional pe care, într-adevăr, lucrurile să se rostogolească către în sus. Cel din Pennsylvania a fost supus multor astfel de examinări. Un grup numit Enigma Project a publicat online rezultatele obţinute. Cercetarea lor cu ajutorul GPS a descoperit că pe parcursul celor 127 de metri de drum marcat cu „start” şi „finish”, altitudinea scădea cu 4 metri, deşi părea să crească. Au confirmat după aceea aceste descoperire utilizând un laser special. Măsurătorile lor sunt în conformitate cu harta topografică disponibilă comercial a zonei în discuţie, dar şi cu înălţimile raportate de Google Earth.

Este amuzant să experimentezi o iluzie şi foarte surprinzător atunci când nu cunoşti explicaţia, fie că este vorba de fantome ce îţi împing maşina sau de o anomalie gravitaţională ce te ridică pe un perete. Dar pentru mine, cea mai distractivă latură a cercetării locurilor misterioase este să înţeleg iluzia, şi să compar ceea ce văd cu ceea ce ştiu... în special când creierul tău spune că nu poţi.


 

Textul reprezintă traducerea articolului Mystery Spots, publicat de skeptoid.com, cu acordul editorului.
Traducerea: Anca Negulescu

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.