Ce se studiază la facultatea de psihologie? Sufletul? Unii consideră că despre suflet vor învăţa, la care se adăugă, precum cireaşă pe tort, comportamentul. Să mai fie încă sufletul, acea entitate invizibilă şi ascunsă, studiată pe toate părţile ei imateriale?
Cu unele excepţii (introduse prin opţionale/facultative), toate cursurile facultăţilor de profil sunt concentrate pe psihologii orientate epistemic către entitatea psyche-ului (sufletului). Să fie natura psyche-ului subtilă şi diferită de procesele cerebrale? Asta mai puţin când, după unele opinii (mai informate), psyche-ul (în sens de minte) este generat de procesele din creier, la rândul lor posibile, datorită unui fel de energie cuantică conştientă, iubitoare şi inteligentă (pe alt nume : spirit, corp astral), care se plimbă prin corp, dar şi prin Univers (animism fasonat modern cu fizica cuantică).
Aceştia care susţin astfel de opinii, chiar credinţe, ar intra în categoria dualiştilor moderni (zic eu, psihologi romantici) care se străduiesc, ca să-şi reducă disonanţă cognitivă, să ajungă la o integrare simbolică a cunoştinţelor şi dovezilor din zona neuroştiinţelor cu viziunea dualistă asupra omului şi vieţii. Mă întreb şi eu, de unul singur, când se va întâmpla miracolul adoptării unei viziuni realiste în baza dovezilor care sprijină concepţia materialist-emergentă? Şi oare când se va întâmpla dezvoltarea unei prietenii trainice (chiar şi la nivel academic, instituţional) între psihologie şi biologie (neurobiologie, biologie evoluţionistă, genetică) ca zonă interdisciplinară pentru studiul comportamentului uman? Pentru că acesta pare a fi viitorul disciplinei psihologie; viitor, care deja a sosit. Se pare că doar pentru unii, foarte puţini.
Nu înţeleg de ce un viitor sau actual psiholog clinician n-ar trebui să cunoască psihofarmacologie (Xanax şi Prozac, atât?!), după cum, la fel, nu înţeleg de ce un (viitor) psihoterapeut nu are cunoştinţe în această zonă, ca să nu mai vorbesc de studii double-blind pentru izolarea efectului placebo despre care probabil doar unul din zece clinicieni (o estimare subiectivă optimistă!) ştie cum sunt realizate.
Mai mult, nu înţeleg cum masteranzi (poate şi doctoranzi?) în psihologie clinică ori psihoterapie (de orice fel) nu recită ca pe o poezie ariile corticale şi structurile anatomice şi funcţionale ale creierului, plus cei mai importanţi neurotransmiţători şi efectele lor (ştii măcar 5?), adică baza neurobiologică a comportamentelor. Mi se pare îngrijorător că astfel de cursuri nici măcar nu există în programele de master în domeniul clinic, deşi poate se presupune că ar fi trebuit să fie deja cunoscute.
Gândirea necritică din domeniul psihologiei şi aplicaţiilor ei practice face că tocmai cei care studiază mintea şi comportamentul uman să fie victimele inocente (când nu au agende ascunse) ale propriilor minţi controlate de diverse predispoziţii ab initio. Iar dacă aceştia sunt cadre didactice, virusul gândirii necritice, care nu ştie să formuleze întrebări, să investigheze profund, să reflecteze asupra propriilor procese de gândire în zona disciplinei, se răspândeşte la cei care urmează, probabil, să practice meseria de psiholog, care la rândul lor vor susţine teorii false, metode dubioase de intervenţie clinică ori organizaţională, vor face recomandări inutile, adesea, dar uneori, periculoase, unor clienţi (manageri, organizaţii, pacienţi) în baza unor speculaţii (fără măcar a fi conştienţi că sunt speculaţii) abramburite cu termeni ştiinţifici.
Un student psiholog care se vrea competent, cred eu, va învăţa ştiinţă, nu psihologie ezoterică. Poate nu ţi-a vibrat timpanul. Ştiinţă, nu altceva. Iar dacă face ştiinţă, învaţă să gândească critic, pentru că altă cale nu există. Când gândeşte critic, devine sceptic, pentru că altă cale nu există. Nu putem gândi critic fiind creduli, naivi şi leneşi în gândire, fantazând că facem ştiinţa ori că stăpânim terminologia metodei ştiinţifice, crezând că doar respingerea ipotezei nule este suficientă pentru o examinare critică. Metodă ştiinţifică a evoluat suficient ca să putem face distincţii nete între bazaconii cu aromă de ştiinţă şi teorii care descriu evenimente şi fapte reale. Dacă adoptăm o atitudine ştiinţifică, vom solicita dovezi şi nu orice fel de dovezi. Există dovezi care pot fi apreciate cu grade diferite de încredere. (spre exemplu, mărturia personală că dovadă are un foarte limitat grad de încredere, apropiat de zero ori chiar zero comparativ cu studii double-blind). De aceea, eu nu pot înţelege, de ce s-ar împăca ştiinţă cu religia şi nici nu înţeleg de ce ar fi în conflict. Sunt incompatibile. Cine îşi doreşte poveşti, ascultă poveşti, dar în afara mediului academic, iar cine vrea să cerceteze poveşti (despre realitate), folosindu-se de metodele ştiinţei, e liber s-o facă.
O parte dintre psihologi (destul de mare) sunt cei care caută sensuri absconse şi explicaţii post-hoc în acte ratate şi asociaţii libere, în simbolistica onirică, în teste proiective clinice ori chestionare, în stele, în liniile din palmă, în felul de a scrie, în arome, flori, irişi, meridiane şi chakre. Mai sunt unii care te privesc fix în ochii (probabil se conectează la ajna chakra pentru telecitirea unui index cuantic), măsurându-te din cap până-n picioare, uneori cu un surâs arogant în colţul gurii ori cu o expresie de o infinită compasiune (divină) pentru vibraţia ta spirituală modestă. Aceştia deţin o licenţă în psihologie şi practică terapii alternative, deşi asta nu îi face psihologi specialişti în ştiinţa psihologiei.
Nu există specializări profesionale pentru psihologi în astrologie, reiki, atingeri cuantice, qi-gong, aromoterapie, remedii naturiste, reflexoterapie şi alte trucuri şamanice. Aceştia sunt psihologii romantici (dacă au licenţâ) ori terapeuţi visători, idealişti şi dedicaţi credinţei în dualitatea minte-corp ori suflet-corp, care nu au auzit de iluzii cognitive şi nici de raţionamente deductive şi inductive, care îmbină psihologia cu gândirea mistică, cu arta, cu fantezia şi flow-ul creator, confundând pseudoştiinţa cu ştiinţa (deoarece nu cunosc metoda ştiinţifică!), fiind rezistenţi de obicei la logică şi statistică matematică, testări controlate şi gândire critică.
Spre deosebire de aceştia, psihologii competenţi pot face predicţii testabile referitoare la comportamente, manifestări şi reacţii. Iar cei foarte competenţi pot anticipa cu un mare grad de acurateţe felul în care te vei manifesta, ca urmare a unui stimul ori set de stimuli. Tot aceştia pot bănui (câteodată cu precizie) felul în care gândeşti sau felul în care vei gândi într-o anume situaţie. Dar nu datorită unor presupuse capacităţi telepatice ori profetice, ci unei capacităţi de înţelegere empatice (pentru care ai nevoie de logică, nu doar de simţire!) superior dezvoltate prin exerciţiu şi experienţa profesională şi datorită unei înţelegeri profunde a minţii (creierului) şi comportamentului uman pe baze empirice şi reale.
După mintea mea, orice student în psihologie ar trebui învăţat cum să facă predicţii fie în baza unor teorii psihologice consacrate, fie pe baza propriilor ipoteze experimentale, şi cum le-ar putea măsura, în loc să fie învăţaţi cum să-şi explice post-hoc reacţii emoţionale şi comportamente, într-un inutil demers intelectual pentru "colectarea" cauzelor profunde (aflate ba în inconştientul personal, ba în cel familial ori colectiv) mult mai potrivit pentru cercuri literare. Explicaţia are rolul ei, dar nu cred că trebuie exagerat, frizând delirul sistematic pe tema dinamicii intrapsihice. Dacă îmi oferi o explicaţie, te invit, să faci o predicţie pe care să o putem testa şi observa empiric pe baza unor indicatori concreţi. Teoriile ştiinţifice în psihologie au aplicaţii pragmatice la nivelul existenţei concrete pentru un individ, grup, organizaţie şi cu cât sunt mai sound, cu atât gradul de precizie al predicţiilor creşte.
Psihologia este o ştiinţă, deşi nu a fost dintotdeauna aşa. A devenit o ştiinţă cu ajutorul suportului empiric oferit de ştiinţele naturale. Iar dacă este ştiinţa, studiul ei devine dificil, pentru că demersul ştiinţific nu ne este natural. Psihologia că ştiinţa nu este psihologia făcută pe marginea bordurii, în scara blocului sau la o bere cu prieteni şi nici pe departe cea scrisă prin reviste, tabloide, magazine de tot felul de diletanţi care le preiau de pe siturile cu descoperiri ştiinţifice de ultimă oră. Nu are de-a face decât în măsura în care le examinează critic şi experimental cu revelaţiile şi mărturiile individuale, colective, cu miturile şi speculaţiile pseudoştiinţifice.
Trebuie să ştii că vremurile lui Freud, Jung, Wilber, Grof şi ale altor arheologi în abisurile psyche-ului, dar şi ale promotorilor entuziaşti de junk science pentru dezvoltarea personală şi spirituală (vezi NLP, respiraţia holotropică, analiza reichiană) au trecut şi au sosit alte timpuri în care obiectul de studiu al psihologiei a devenit palpabil, măsurabil şi observabil în mod direct. Este omul concret cu mintea (creierul) şi comportamentul său în diverse contexte de viaţă; este individul din specia homo sapiens, un animal dintr-o specie diferită de altele. O psihologie fără biologie este o disciplină handicapată locomotor şi intelectual, nu se poate mişca epistemic, nu poate supravieţui. Fără suportul empiric oferit de ştiinţele biologiei şi neuroştiinţele cognitive, psihologia riscă să fie o "ştiinţă" a abstracţiilor metafizice, a speculaţiilor vide, dar elegante intelectual (vezi psihanaliza ori analiza jungiană), a poveştilor de seară pentru adormit copii (de toate vârstele).
Dacă în programele de licenţă şi masterat din universităţile noastre nu apare o schimbare de paradigmă, o integrare a rădăcinilor biologice ale omului, odată cu epuizarea şarmului ezoterico-mistic ce încă învăluie domeniul "vieţii psihice" şi presiunilor dinspre comunitatea ştiinţifică din afară, mă tem că psihologia va pierde credibilitate (impresia mea este că deja se întâmplă de câţiva ani, iar trendul continuă pe o pantă descendentă, în pofida colegiilor şi asociaţiilor de profil) în percepţia socială şi în oportunităţile de exercitare ale meseriei, devenind o "ştiinţă" la îndemâna oricui, adică şarlatani, diletanţi (uneori, mistici deliranţi), o serie de oportunişti ce speculează uşurinţa cu care pot face rost de o diplomă academică de la facultăţile de psihologie, cu programe uşoare şi plăcute, ce pot fi parcurse fără eforturi de la o confortabilă distanţă intelectuală!
Articol preluat de pe blogul SasSeramis, cu acordul autorului
