Poate ai auzit de Federer, Nadal, Djokovici sau Murray (sau chiar suferi pentru unul dintre ei atunci când pierde) Echivalenţii lor în lumea cercetării inteligenţei se numesc Jensen, Carroll, Deary, Gottfredson, Eysenck, Herrnstein, Mackintosh sau Sternberg.
Interesându-mă subiectul în care ei sunt experţi, i-am consultat (nu direct, desigur). Iată ce am aflat:
:: Există un consens în privinţa aspectelor esenţiale ale inteligenţei, aşa cum este măsurată de testele IQ, dar nu există o definiţie universal acceptată. Aspectele esenţiale sunt: gândirea abstractă, capacitatea de a rezolva probleme, capacitatea de a dobândi cunoştinţe, memoria şi viteza mentală. Fiecare aspect, la rândul lui, poate fi împărţit în sub-componente, de pildă avem gândire inductivă şi deductivă.
:: Nu există un model al inteligenţei agreat de toată lumea, ci există modele/teorii rivale, iar unii cercetători evită să-şi mai vorbească, atât de pasionaţi sunt de modelele pe care le susţin. Aceste modele pot fi împărţite în două categorii largi: (1) inteligenţa este una singură (factorul g, „g” de la „general”) şi toate abilităţile mentale sunt aspecte ale acestui misterios g şi (2) există abilităţi mentale primare, mai mult sau mai puţin independente (abilităţi verbale, abilităţi spaţial-vizuale, abilităţi de raţionament abstract).
:: Testele IQ nu reuşesc să capteze aspecte importante ale inteligenţei umane.
:: Deşi nu se ştie exact ce măsoară testele IQ (inteligenţa?), acestea au o anume valoare predictivă pentru succesul şcolar (academic). Astfel, corelaţiile IQ – performante şcolare (note) sunt undeva la 0,40-0,70, cele mai mari corelaţii fiind specifice copiilor; pe măsură ce avansăm spre facultate corelaţiile scad spre 0,40. Corelaţia IQ – număr de ani de educaţie este pe la 0,50-0,60. Între cei care finalizează studiile cu o diplomă (BAC/licenţa) şi cei care renunţă pe parcurs există o diferenţă de 10-15 puncte IQ.
:: Există dovezi clare că şcoala este „bună” pentru IQ (contribuie la creşterea lui) şi nu este surprinzător că cei care petrec mai mult timp în şcoală (două facultăţi, programe de master, doctorat) să aibă scoruri mai mari.
:: Mai devreme de 10 ani IQ-ul nu prezice aproape nimic, însă după vârsta de 10 ani (IQ-ul la 10 ani este destul de asemănător, în medii statistice, cu IQ-ul la 40 de ani) şi mai ales după 20 de ani IQ-ul pare a se stabiliza. Cel mai faimos studiu longitudinal a urmărit oamenii de la 11 la 80 de ani, corelaţiile fiind în jurul a 0,73!!!
:: Dacă ai copii de grădiniţă şi vrei să-i testezi pentru a afla ce rezultate vor avea când vor fi mari îţi pierzi timpul şi banii, dar ei s-ar putea să se distreze cu probele care le sunt administrate.
:: Corelaţia IQ-status ocupaţional este de 0,40-0,60. Deşi este o corelaţie modestă, IQ-ul prezice mai bine statusul ocupaţional decât clasa socială a părinţilor (copiii născuţi în familii „bune” au şanse mai mari să acceadă la slujbe „bune” (prestigioase), dar corelaţia nu sare de 0,35).
:: Corelaţia IQ-venituri este slabă (în jur de 0,20-0,23) şi e valabilă numai după 35 de ani (la 20-24 de ani corelaţia este 0,06).
:: Corelaţia IQ-performanţă la locul de muncă (ocupaţională) este în zona 0,55-0,65. Pentru patronii/antreprenorii din grup, interesaţi de resurse umane: IQ-ul prezice mai bine performanta ocupaţională decât testele specifice de abilităţi, CV-ul, referinţele, nivelul educaţional sau interviurile. Doar abilitatea spaţială este un predictor mai bun pentru anumite joburi.
:: IQ-ul nu este singurul determinant al succesului şcolar (vezi corelaţiile 0,40-0,70) şi este posibil că următorii factori să conteze la fel de mult sau chiar mai mult (tehnici de studiu, disponibilitatea de a amâna gratificaţia, disciplina). Toţi pot fi încadraţi la inteligenţa practică din modelul Sternberg.
:: O direcţie foarte nouă de cercetare (epidemiologia cognitivă) sugerează că diferenţele de IQ sunt asociate cu diferenţe în starea generală de sănătate şi niveluri de mortalitate (precizare pentru cei interesaţi de stiluri sănătoase de viaţă).
:: Succesul excepţional într-un domeniu nu este asociat cu un IQ foarte înalt, ci cu practica deliberată (conceptul lui Ericsson: regulă de 10 ani sau cele 10.000 de ore).
:: Dacă îţi doreşti o educaţie avansată pentru copilul tău poţi fi sigur că în urma anilor de şcoală îi va creşte IQ-ul. Dar asta nu-i asigură succesul în viaţă. IQ-ul este doar o parte din poveste şi e posibil să nu fie nici măcar cea mai importantă parte.
:: Membrii unei familii pot diferi între ei cu 12 puncte IQ, în medie.
:: Testele IQ au o acurateţe foarte bună (fidelitate şi validitate) în raport cu alte teste psihologice (în cazul în care te interesează o carieră în domeniul testelor).
:: Rolul IQ-ului nu este să măsoare inteligenţa (nici nu ştim ce este inteligenţa), ci să prezică cine va avea succes în diferite domenii ale vieţii. Reuşeşte să facă asta la un nivel modest!
Aşa cum, până nu de mult, dogma în neuroştiinţe a fost că nu există plasticitate a creierului (ba există!), tot aşa s-a crezut despre inteligenţa fluidă (vezi modelul Cattell: fluidă/cristalizată) că este fixă (de fapt, este fixă până la o anumită vârstă şi apoi intră în declin). Un studiu uimitor de acum 4 ani (replicat ulterior), demonstrează că inteligenţa fluidă poate să crească.
Pentru a prezice succesul în viaţa reală (singurul care contează cu adevărat) şi nu doar succesul şcolar este nevoie de o perspectivă mai largă asupra inteligenţei (mai largă decât IQ-ul). Cred că o astfel de perspectivă (deşi imperfectă, la rândul ei) este furnizată de modelul Sternberg sau de modelul inteligenţei reflexive.
Citiţi şi:
:: Testele IQ, un instrument imprecis
:: Cât a fost IQ-ul lui Albert Einstein?
:: Testul IQ (de inteligenţă): cât de relevant?
:: IQ-ul se modifică pe timpul adolescenţei
Articolul este preluat de pe Adrian-Nuta.ro, cu acordul autorului
