De la certitudine la incertitudineDin momentul în care deschidem ochii dis-de-dimineaţă, faptul că vedem este practic un proces automatizat, unul pe care de-abia ce îl conştientizăm. Lumea este pur şi simplu "acolo." Este prezentă pentru noi. O vedem, aparent fără vreun efort.

 

 

 

 

Sfârşitul reprezentării (42)

 

Însă o examinare mai atentă a mecanismelor de funcţionare ale aparatului vizual uman ne dezvăluie faptul că actul de a vedea prezintă un grad înalt de premeditare, nefiind în niciun caz o simplă procedură „fotografică", cum am putea presupune. Totul se petrece de parcă explorăm în mod constant lumea, „atingându-i” cu ochii formele şi structurile. Mai mult decât atât, o mare parte din ceea ce vedem se naşte din ceea ce ne aşteptăm să vedem. Cu alte cuvinte, nu se poate face diferenţa cu adevărat între a „vedea” cu mintea şi a privi cu ajutorul ochilor; cele două procese sunt strâns interconectate.

Studiile ştiinţifice ne spun că abilitatea de a vedea lumea implică integrarea unei varietăţi de strategii diferite care operează între ochi şi creier. Cele fundamentale sunt "inscripţionate" în diferite zone ale creierului. Prin termenul pus între ghilimele am vrut să exprim ideea că toţi oamenii, dar şi multe animale, prezintă aceleaşi instrucţiuni genetice care permit dezvoltarea unor seturi similare de căi neuronale responsabile cu vederea. Cu alte cuvinte, primii paşi înspre actul de a vedea se dovedesc a fi aceiaşi pentru toţi oamenii. Semnale provenind de la nervul optic pătrund în creier, unde sunt dirijate către trei centre distincte: creierul mijlociu sau mezencefalul, cerebelul şi cortexul vizual. Acesta din urmă este la rându-i împărţit într-o serie de regiuni, în fiecare dintre acestea petrecându-se procese vizuale complet diferite.

Procesele care au loc la nivelul mezencefalului, de exemplu, se petrec şi în cazul organismelor mult mai simple, cum ar fi broaştele. Ar fi probabil, corect, dacă am spune că la acest nivel de fapt nu "vedem" nimic, în sensul înregistrării unei scene vizuale în mod conştient. Funcţiile mai primitive ale mezencefalului sunt instinctuale. Atunci când o muscă intră în câmpul vizual al unei broaşte, limba acesteia este proiectată foarte rapid către insectă cu o acţiune de tip reflex. Nu putem spune că broasca a putut într-adevăr să vadă musca înainte de a-şi proiecta limba spre ea, nu în accepţiunea noastră asupra termenului „a vedea”.



Vederea, în accepţiunea pe care oamenii o dau termenului, aceea de a percepe cu ajutorul văzului lucrurile, începe cu procesele care se petrec în diferitele regiuni ale cortexului vizual. Unul dintre aceste procese implică căutarea marginilor, graniţelor obiectelor. Distingerea marginii unui obiect este importantă în încercarea de a determina conturul acestuia. Alte strategii sunt folosite pentru a alege obiecte în mişcare, domeniile de culoare, zone de deplasare şi aşa mai departe. (Când cercetătorii proiectează roboţi care să recunoască anumite obiecte, ei folosesc strategii similare în cadrul programelor de calculator pe care le implementează.)

Aceste prime etape ale procesului de a vedea implică prin urmare prelucrarea separată, dar simultană, a informaţiilor recepţionate de la ochi. La acest moment creierul încă nu "vede", de exemplu, o casetă care conţine culorile roşu şi galben căzând de la o fereastră, ci mai degrabă distinge o serie de margini, un domeniu de deplasare, câteva zone de diferite culori şi aşa mai departe. În continuare, diferitele rezultate constând în aceste informaţii sunt integrate pentru a forma un ansamblu vizual. De-abia în acest moment vedem căzând o cutie roş-galbenă ori o maşină albastră îndepărtându-se de noi sau o persoană făcându-ne cu mâna.

Descrierea de mai sus a abordat actul de a vedea dintr-un singur punct de vedere, asta deoarece procesul are de asemenea foarte mult de-a face şi punerea la îndoială a celor recepţionate. Pe măsură ce creierul încearcă să integreze indiciile vizuale pe care le-a adunat, acesta face foarte rapid o serie de presupuneri: Este aceea o maşină albastră care se deplasează sau pur şi simplu vântul care modifică imaginea reflectată a cerului pe suprafaţa unui lac? Este acea pată de culoare închisă o umbră sau ar putea fi blana neagră a unui animal hăituit? Se ascunde cineva în acel tufiş ori e doar un model de frunziş?

Ochii sunt mereu în căutarea certitudinii, în timp ce creierul lucrează cu echivocul, cu incertitudinea, cu îndoiala. Iar în acest punct intră în scenă intenţionalitatea actului de a vedea. De la o clipă la alta creierul caută ceea ce este relevant în cadrul informaţiilor pe care le primeşte. Emite în mod constant ipoteze despre mediul înconjurător şi, asemenea unui filozof popperian, are nevoie de informaţii suplimentare în scopul de a respinge unele dintre aceste ipoteze, acceptând cu titlu provizoriu altele. Pentru ca acest lucru să se întâmple creierul trebuie să instruiască ochii unde şi ce să caute. Prin urmare, sunt trimise în mod constant semnale către muşchii care înconjoară globii oculari, în scopul de a-i direcţiona pentru a explora diferite zone ale decorului vizual exterior şi astfel de a aduna mai multă informaţie.

Nu numai că informaţia circulă în mod constant dinspre nervul optic spre creier, dar la fel de important, o serie de întrebări şi comenzi circulă dinspre creier spre ochi. Aceste două fluxuri se întâlnesc în anumite puncte de-a lungul nervului optic. Semnalele care vin dinspre creier „interoghează” datele brute provenind de la ochi, mecanism prin care se asigură faptul că doar informaţiile semnificative ajung la cortexul vizual - cu alte cuvinte, acele răspunsuri care ajută creierul să respingă anumite ipoteze vizuale şi să le confirme cu titlu provizoriu pe altele.

O analogie ar fi un sistem de filtrare ipotetic ataşat programului dvs. de e-mail. Aceasta va scana conţinutul fiecărui mesaj la momentul în care acesta este descărcat de pe serverul dvs. Mesajele de la prietenii apropiaţi şi cele de la colegi relevante pentru activitatea dvs. sunt lăsate să treacă prin filtrul respectiv şi vă sunt afişate pe monitor, dar spam-ul, mesajele publicitare, scrisorile în lanţ şi aşa mai departe sunt rejectate. Mai mult, sistemul este unul inteligent, astfel că vă monitorizează continuu activităţile efectuate pe calculator pentru a detecta ce este important pentru dvs. de la un moment la următorul. Astfel, veţi recepţiona doar mesajele de importanţă crescută şi urgente, pentru a nu vă mai face griji în privinţa celorlalte.

Un proces similar are loc în cazul mecanismelor implicate în simţul văzului. Creierul nu vrea să fie supraîncărcat cu tot ceea ce detectează ochiul. Este interesat doar de informaţii relevante pentru decorul pe care încearcă să îl construiască, precum şi în ceea ce priveşte monitorizarea acestuia pentru cazul în care ceva semnificativ suferă modificări. Aceste date vizuale care ajung în cele din urmă la creier, ajută la crearea unei ipoteze cu privire la lumea exterioară. La rândul său, creierul comandă în continuare ochiul, mişcându-l pentru a colecta date noi care vor ajuta la confirmarea acestei ipoteze sau la rezolvarea ambiguităţilor vizuale.


Cum ne reprezentăm ceea ce vedem (44)



Traducerea, realizată de Scientia, este cu acordul autorului şi este protejată de legea drepturilor de autor.

Pt a posta comentarii: creați un cont pe site, folosiți contul de FB, Twitter sau Google ori postați ca vizitator (fără nicio formalitate de înregistrare). Pt vizitatori comentariile sunt moderate (nu se publică automat).

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Fii primul care comentează.

Spune-ne care-i părerea ta...
caractere rămase.
Loghează-te ( Fă-ți un cont! )
ori scrie un comentariu ca „vizitator”

 


Sprijiniţi-ne cu o donaţie.


PayPal ()


Contact
| T&C | © 2020 Scientia.ro