Jabaliya, Gaza, 29 ianuarie 2025. Mohammad Abu Samra/AAP
Omar El Akkad nu vrea să întorci privirea. Jurnalist și romancier premiat, El Akkad s-a născut în Egipt, a trăit în adolescență în Qatar și Canada, iar ca adult a emigrat în SUA, unde locuiește acum cu familia, în nord-vestul Pacificului.
Colecția sa de eseuri, „One Day, Everyone Will Have Always Been Against This” („Într-o zi, toată lumea va fi fost împotriva a ceea ce se întâmplă”), se bazează pe propria viață, de la copilărie la experiența recentă a paternității. El îmbină aceste reflecții cu o bună înțelegere a istoriei moderne pentru a analiza reacțiile Occidentului la ceea ce numește „primul genocid transmis în direct din lume” în Gaza.
Constatând că aceste reacții sunt deficitare, el îndeamnă cititorii să privească, să asculte, să reflecteze și să acționeze.
Fiind cineva ai cărui părinți au emigrat în Occident pentru libertățile și oportunitățile pe care acesta urma să le ofere copiilor lor, El Akkad are un simț acut al evenimentelor, ideilor și structurilor trecute care au modelat prezentul. El acordă o atenție deosebită moștenirii dominației coloniale.
Martor la istorie
Descrierile atrocităților de către El Akkad nu sunt ușor de citit. Nici cererea sa tranșantă de a acționa nu e ușor de acceptat. Totuși, forța observațiilor sale și proza sa „mușcătoare” fac aproape imposibil să te întorci din drum.
Scopul său este asemănător cu cel al multor martori celebri din istorie. Relatările contemporane despre violență servesc adesea ulterior drept mărturie în stabilirea a ceea ce s-a întâmplat, cine a fost responsabil și ce despăgubiri sunt datorate.
Gândește-te la George Orwell scriind despre propagandă în Spania. Sau la jurnaliștii britanici Gareth Jones și Malcolm Muggeridge, care au expus foametea din URSS-ul anilor '30, în timp ce alți comuniști occidentali au întors privirea. Sau la jurnalele lui Victor Klemperer, publicate după război, care urmăreau felul în care naziștii au distorsionat limbajul cotidian.
Mai presus de toate, acest tip de mărturie previne afirmațiile viitoare despre inocență, acea asigurare liniștitoare că „nu știau ce se întâmplă” sau că „erau oameni ai vremii lor”.
Mai puțin cunoscută ar putea fi jurnalista americană Ida B. Wells, dar focul și furia lui El Akkad o evocă inevitabil. În anii 1890, Wells a atacat cu înverșunare linșajele în propriul ziar, „Memphis Free Speech”. Ea a investigat cazuri specifice de violență ritualizată în masă.
Wells a catalogat și felul în care presa relata aceste povești. Jurnaliștii foloseau eufemisme pentru a proteja agresorii, în timp ce pătau memoria celor uciși, care erau întotdeauna numiți.
El Akkad acordă, de asemenea, o atenție deosebită felului în care este încadrată și descrisă violența din Gaza. El observă cum reporterii folosesc diateza pasivă, care nu doar că ascunde numele ucigașilor, dar lasă impresia că crimele în masă s-au produs din întâmplare sau prin magie. „Jurnalist palestinian lovit în cap de un glonț în timpul unui raid la domiciliul unui suspect de terorism”, nota el despre un titlu din The Guardian.
Atât Wells, cât și El Akkad arată cum victimele violenței rasiste și coloniale sunt prezentate ca fiind deja vinovate. În cazul linșajelor, pretextul era adesea o acuzație de viol, deși rareori acesta era motivul real. Mult mai frecvente erau disputele între bărbați privind pământul, plata, organizarea muncii, concurența în afaceri sau campaniile de vot.
În cazul Gazei, presa imită afirmațiile politicienilor israelieni, ale armatei și ale aliaților lor. Toți prezintă civilii drept teroriști sau teroriști în devenire, chiar și copiii. Cuvintele curăță conștiința celor care privesc; spală răul așa cum se spală banii.
Moduri de rezistență
Așa cum spune titlul cărții, care a început ca un tweet viral: într-o zi, toată lumea va fi fost împotriva a ceea ce se întâmplă.
Depunând mărturie despre atrocități și despre reacțiile lașe, El Akkad le amintește cititorilor liberali că, dacă Gaza s-ar fi petrecut în trecut, ei ar fi condamnat violența. Mai mult, și-ar fi imaginat că, dacă ar fi trăit atunci, ar fi rezistat ferm răului sau chiar ar fi adoptat o poziție eroică împotriva lui.
Un pasaj incisiv:
„Am citit un articol de opinie în care autorul susține că modelul de coexistență palestiniano-israeliană seamănă cu relația actuală a Canadei cu populația indigenă. Mă minunez de concluzia evidentă, dar nespusă: că există o populație indigenă colonizată, dar că ar trebui să lăsăm această neplăcere să-și urmeze cursul pentru ca, în final, să ajungem la adevărata justiție sub forma recunoașterilor de pământ la fiecare lectură de poezie din Tel Aviv.”
Pe lângă diagnosticarea problemei, El Akkad trece în revistă și evaluează modurile de a rezista la ceea ce se întâmplă în Gaza. El consideră ineficient vechiul apel la interesul propriu al occidentalilor. A le aminti că ororile pe care le permit în alte părți vor ajunge în cele din urmă și la ei - pur și simplu nu funcționează.
Eseurile sale au fost scrise între atacul Hamas asupra Israelului, pe 7 octombrie 2023, și august 2024, când campania prezidențială din SUA era în plină desfășurare. O mare parte din energia lui se concentrează pe dezbaterea „răului mai mic” în legătură cu votul într-o democrație unde opțiunile sunt extrema dreaptă și, cel mult, un centru ușor spre stânga. Doar dintr-o poziție relativ protejată, observă el, cineva ar putea vota Partidul Democrat pe motiv că cealaltă parte „ar fi mult mai rea”.
Susținerea acestui raționament, spune El Akkad, se bazează pe un consimțământ tăcut la crimă în masă. El numește acest lucru o „acceptare reținută a genocidului” și le cere liberalilor din Statele Unite (și implicit din alte democrații occidentale) să-și examineze conștiința.
Acțiunea reparatorie pe care o propune El Akkad este negarea pe scară largă sau „refuzul de a participa”. Oamenii, în masă, trebuie să refuze să accepte că promisiunile firave ale partidelor mai puțin conservatoare sunt cele mai bune opțiuni disponibile.
Acest lucru va necesita sacrificii. El Akkad oferă exemple de persoane pe care le admiră: scriitorul care a refuzat un premiu de la o organizație ce a păstrat tăcerea asupra Gazei; profesorul suficient de curajos să discute cu elevii adolescenți despre rata intolerabilă a morții copiilor și civililor (nu „necombatanți”). Cel mai dur exemplu: Aaron Bushnell, veteran al Forțelor Aeriene ale SUA, ale cărui ultime cuvinte înainte de a-și da foc în fața ambasadei Israelului din Washington D.C. au fost „free Palestine”.
Violența sistematică
Ca și Wells, El Akkad leagă violența sistematică de structurile care susțin lumea modernă. În primul rând, capitalismul. Schimbarea reală, sugerează el, va veni atunci când destui dintre noi vor alege, folosind jargonul anilor 1960, să „renunțe”, deși el preferă termenul de „negare”, un cuvânt care implică existența a ceva ce poate fi sfidat.
Este timpul, argumentează el, ca cetățeni occidentali bine educați să spună „destul”. Telefoanele noastre sunt suficient de inteligente; noi suntem (colectiv) suficient de bogați și de saturați.
La început ar putea fi greu, dar vom învăța că „poate nu e chiar așa de complicat să eviți să comanzi cafea, să descarci aplicații și să cumperi humus cu aromă de ciocolată de la companii care acceptă măcelul”.
Un astfel de refuz colectiv ar putea opri un genocid. În timp, acest tip de acțiune colectivă ar putea opri și alte catastrofe iminente, în special colapsul climatic.
Concentrarea constantă a lui El Akkad, pe tot parcursul cărții, asupra uciderii, mutilării și afectării grave psihice a copiilor din Gaza face ca acest mesaj să pară urgent.
Dacă asta sună hiperbolic, El Akkad ar putea întreba la ce copii te-ai gândit atunci când ai tresărit în fața diagnosticului și pronosticului său. Răspunsul tău depinde probabil de locul, culoarea pielii și bogăția copiilor la care te gândești. Copiii din Tuvalu, de pildă, știu că el nu exagerează.
Într-una dintre cele mai tulburătoare fraze din carte, El Akkad întreabă: „Cum termini propoziția: «Este regretabil că zeci de mii de copii au murit, dar …»?”.
Mai bine, sugerează el, să ne comportăm cu toții într-un fel a cărui etică se întemeiază pe afirmația: „Nu există ceva pe care-l numim «copiii altora»”.
Traducere după There’s no such thing as someone else’s children de Clare Corbould, profesor asociat de istorie la Universitatea Deakin.
