Percepția timpului este modul în care evoluția ne-a permis să înțelegem schimbarea.
Notă: Cititorii site-ului sunt la curent cu obsesia pentru mea pentru subiectul timpului. Cele mai multe cărți sau articole pe acest subiect sunt superficiale, fără a intra în profunzimile și complexitățile subiectului.
Mai jos sunt câteva extrase dintr-un dialog interesant despre natura timpului dintre cercetătorul în neurologie și autor al unei cărți despre timp - „Your Brain is a Time Machine: The Neuroscience and Physics of Time”, Dean Buonomano, și scriitorul Dan Falk, și el autor al unei cărți despre timp - „In search of time”. Opiniile de mai jos sunt ale lui Buonomano.
Ceasul circadian este probabil cronometrul din creier despre care știm cel mai mult. În esență, este un oscilator biochimic. Funcționează ca un circuit de feedback negativ în care sunt generate proteine care inhibă generarea altor proteine — și, prin design, această perioadă este de aproximativ 24 de ore.
Și nici măcar nu ai nevoie de un creier pentru a avea un ceas circadian. Plantele au ceasuri circadiene, iar bacteriile au ceasuri circadiene. Așadar, este cel mai primitiv dintre ceasurile noastre și, în multe privințe, cel mai important, deoarece este reglat de rotația Pământului.
Timpul se află în centrul unei serii de mistere științifice nerezolvate care implică liberul-arbitru, conștiința și unificarea relativității cu mecanica cuantică.
Există două perspective.
Una se numește prezentism; este viziunea intuitivă — ideea că doar prezentul este real, că trecutul nu mai este real, iar viitorul nu este încă real. Și că putem acționa în prezent pentru a modifica, schimba sau modela viitorul. Aceasta a fost, fără îndoială, perspectiva dominantă de-a lungul istoriei. În fizica modernă însă, începând cu Einstein, această perspectivă a început să se schimbe.
Acum există o tensiune între neuroștiință și fizică, mulți fizicieni și filozofi susținând că legile fizicii sugerează că viziunea prezentistă este greșită și că perspectiva corectă este eternalismul, cunoscută și sub numele de „univers-bloc”. În această viziune, „acum” este pentru timp ceea ce este „aici” pentru spațiu. Nu avem nicio problemă să spunem că existăm amândoi în spațiu, chiar dacă suntem departe unul de celălalt.
> Citește și: Teoria universului-bloc
Conform eternalismului, același lucru este valabil și pentru timp. Ar exista alte „versiuni” ale tale în trecut sau în viitor care coexistă toate.
În perspectiva eternalistă, simțul nostru subiectiv al curgerii timpului este greu de explicat, iar unii fizicieni și filozofi îl consideră o iluzie. Cu alte cuvinte, întrucât timpul nu curge în sensul obișnuit (în lumea fizică), atunci această curgere trebuie să fie o iluzie impusă de creier. Iar aceasta este sursa tensiunii dintre neuroștiință și fizică.
Dacă trecutul, prezentul și viitorul sunt toate dispuse ca într-un bloc, cum pot acțiunile noastre prezente să afecteze viitorul? Nu este viitorul deja „fixat” într-un anumit sens?
Conform perspectivei eternaliste, nu există liber-arbitru. Lucrurile au fost deja, într-un anumit sens, predeterminate, pentru că au avut loc, într-un anumit sens, deja. Așadar, practic nu există loc pentru ceea ce majoritatea oamenilor ar numi liber-arbitru.
Trebuie să fim conștienți că ceea ce numim „prezentul” este de fapt o fereastră de integrare. Aici vorbim despre psihologie, neuroștiință. Când mă auzi vorbind, există o întârziere [din cauza vitezei finite a sunetului], iar creierul tău integrează această întârziere. Iar dacă am vorbi față în față, ochii tăi ar primi informație vizuală de la mișcarea buzelor mele înainte ca urechile tale să audă undele sonore generate de mișcarea buzelor mele. Așadar, creierul tău integrează; nu există un prezent instantaneu unic. Există ceea ce numim o fereastră temporală de integrare, iar apoi creierul creează o narațiune în care toate aceste lucruri par să se petreacă simultan.
Percepția noastră conștientă a timpului a fost modul în care evoluția ne-a permis să înțelegem cum se schimbă lucrurile în lumea exterioară, cum curge într-adevăr timpul. Și este adaptativă, pentru că surprinde o proprietate reală a lumii fizice.
Creierele noastre sunt un produs al evoluției, iar evoluția a selectat arhitectura cognitivă a creierelor noastre pentru a supraviețui într-o lume în care, de fapt, nu mai trăim. Era o lume în care ne luptam să supraviețuim, să găsim hrană, să ne protejăm, să găsim adăpost și să ne reproducem. Nu mai locuim în acea lume.
Cred că orice dispozitiv de procesare a informației are limitele sale, iar în cazul creierului uman, aceste limite sunt foarte clare. De exemplu, mecanica cuantică. Evident, creierul nu a evoluat pentru a avea o arhitectură cognitivă capabilă să înțeleagă dacă un foton este undă sau particulă. Iar întreaga dezbatere despre diferitele interpretări ale mecanicii cuantice este, de fapt, o dezbatere din neuroștiință, pentru că este, în esență, despre limitele creierului uman. Dar trebuie să fim conștienți că limitele creierului uman se răsfrâng și asupra altor domenii, iar timpul este unul dintre ele. Neuroștiința este un domeniu unic, fiind singurul domeniu științific în care obiectul studiat este și cel care face studiul. Și aceasta nu e o situație prea fericită, pentru că lasă loc de erori și limitări.
Unul dintre cele mai puternice instrumente inventate vreodată pentru a depăși limitele creierului este matematica. Pentru că odată ce poți descrie lucrurile într-un set de ecuații, nu mai contează dacă le înțelegem.
Matematica ne permite să depășim limitele inerente ale creierului. De aceea, fizica a fost atât de puternică. Avem, practic, capacitatea de a descrie tot ce se întâmplă pe planeta noastră — cu excepția situațiilor extreme, precum trăitul într-un accelerator de particule sau lângă o gaură neagră — cu un grad incredibil de precizie.
Pe acest subiect, al timpului, un rezumat, incomplet totuși, al ideilor dezvoltate de-a lungul timpului pot fi citite în acest articol sau în cartea „Călătorie la granițele gândirii”. Toate articolele publicate de-a lungul timpului pe scientia.ro despre timp le găsiți aici.
