Ferdinand II de AragonProbele de păr ale lui Ferdinand al II-lea de Aragon (1467-1496), rege de Napoli, a cărui mumie este păstrată în Bazilica San Domenico Maggiore din Napoli, au arătat un conţinut ridicat de mercur, cu o valoare de 827 părţi per milion.

 

 

 

În plus, examinarea cu ajutorul unui stereomicroscop şi a unui microscop electronic de baleiaj (SEM) a firelor de păr pubiene şi de pe capul lui Ferdinand al II-lea a relevat o infestare cu păduchi. Sunt discutate motivele pentru prezenţa masivă a mercurului în părul regelui, iar literatura contemporană cu privire la utilizarea acestui metal în terapii medicale şi în practicile cosmetice este analizată. Ca urmare, cantitatea mare de mercur din părul lui Ferdinand al II-lea poate fi atribuită terapiei împotriva pediculozei, fiind aplicat ca medicament. Acest caz reprezintă o descoperire importantă pentru istoria medicinii, deoarece demonstrează că în perioada Renaşterii mercurul a fost aplicat la nivel local nu numai pentru a trata sifilisul, precum este atestat de surse directe şi indirecte, dar, de asemenea, şi pentru prevenirea sau eliminarea infestării cu păduchi.

 


Cazul lui Ferdinand al II-lea de Aragon, regele din Napoli, 1467-1496

Introducere

Bazilica San Domenico Maggiore, datând de la începutul secolului al XIV-lea, este una dintre cele mai mari şi importante biserici din Napoli. O cameră suspendată cu vedere la monumente adăposteşte un total de treizeci şi opt de sarcofage din lemn care conţin mumii artificiale sau naturale de la zece prinţi aragonezi şi nobili napolitani, care au murit între secolele XV şi XVI. Ferdinand al II-lea (1467-1496,), cunoscut şi sub numele de "Ferrandino" sau "Micul Ferdinand", era fiul cel mai mare al lui Alfonso al II-lea de Napoli şi Ippolita Maria Sforza de Calabria. În 1494, tatăl său îl plasa în fruntea unei armate împotriva lui Charles al VIII-lea, regele Franţei, dar el a fost învins în 1495. În acelaşi an el a urcat pe tron şi, după o campanie militară care a condus la victoria împotriva francezilor, el a recucerit aproape tot regatul Napoli. S-a căsătorit apoi cu mătuşa lui, Giovanna de Aragon, sora pe jumătate a tatălui său Alfonso, şi fiica lui Ferdinand I iar a doua soţie, Giovanna de Aragon. El a murit de malarie pe 07 octombrie 1496, la doar câteva luni după căsătoria sa.

Ferdinand II de Aragon

"Cavalerul cu Ermine", portret probabil al lui Ferdinand II de Aragon, regele din Napoli (1467-1496), de Vittore Carpaccio  (Lugan, Thyssen Collection).


Mumia lui Ferdinand al II-lea a fost prost conservată în parte. Ţesuturile moi au fost prezente la nivelul trunchiului, în timp ce capul şi membrele au fost complet scheletizate. şuviţe de păr şi fire de păr pubian încă prezente pe mumie au fost eşantionate şi apoi supuse unei proceduri specifice care vizează verificarea concentraţiei de mercur. Metalele grele în general, şi în special mercurul, tind să se acumuleze în sistemul de păr şi prin urmare, prezenţa acestor elemente în părul regelui ar putea dovedi expunerea la acest metal. Două tehnici diferite au fost utilizate: spectroscopia de absorbţie atomică (SAA) şi într-o etapă ulterioară, spectrofotometria emisiei de flacără (FES), folosind metoda hidrurii pentru a determina concentraţia exactă de mercur în oricare probă care a dat anterior rezultate pozitive. Ambele tipuri de păr au fost apoi examinate cu atenţie prin intermediul unui stereomicroscop pentru a detecta prezenţa paraziţilor.


Constatări

Ancheta a dat un rezultat pozitiv pentru mercur în păr, care a fost la 827 ppm. Prezenţa de mercur de asemenea în lichidul folosit pentru spălarea părului confirmă probabilitatea aplicării externe a metalului. Analize toxicologice suplimentare au fost efectuate pentru a verifica eventuala prezenţă a mercurul chiar pe piele, pe materialul spongios care a umplut cavităţile corpului şi pe firele de păr pubian; rezultatele au arătat valori foarte mici, de 18 ppm, 7ppm şi, respectiv, 10 ppm. Examinarea macroscopică şi radiologică atentă nu a indicat urme de mercur în cavitatea craniană sau corpul mumiei lui Ferdinand. Examinarea de probe de păr ale lui Ferdinand cu un stereomicroscop a relevat prezenţa unei părţi terminale a piciorului adult al unui păduche de cap, partea terminală a două abdomene de adult, aparţinând unor păduchi de sex masculin, şapte lindini incompleţi ataşaţi pe un fir de păr, şi alte cinci fragmente de lindini, neconectaţi pe fire de păr. Teste similare efectuate pe firele de păr pubian au relevat prezenţa a două fire de păr care purtau fragmente de lindini. Morfologic, nu este posibil să se facă distincţia intre lindini observaţi pe firele de păr pe cap de cei de pe firele de păr pubian.

Trei specii de păduchi pot infesta oamenii: Pediculus capitis sau păduchele de cap, Pediculus humanus, păduchele găsit pe haine sau pe corp şi Pthirus pubis, păduchele pubian. Toate cele trei specii aparţin ordinului Anoplura, familia Pediculidae şi se găsesc la nivel mondial. Cele trei specii sunt responsabile pentru pediculoză, al cărei simptom principal este o mâncărime intensă. Nu există nicio dovadă că pubis Pediculus capitis şi Pthirus pubis ar fi vectori ai unor boli importante, în timp ce Pediculus humanus este un vector natural al febrei de tranşeu, al epidemiei de tifos provenit de la păduchi şi al febrei recidivante. Pe baza morfologiei şi distribuţiei fragmentelor de insecte asociate cu rămăşiţele lui Ferdinand, este posibil să se deducă faptul că regele a fost afectat de o infestare dublă cu păduchi care aparţin speciilor P. capitis şi P. pubis. Acest caz este de interes special pentru că deşi descoperirile arheologice arată că pediculoza a afectat oameni din cele mai vechi timpuri şi că păduchii erau distribuiţi la nivel mondial, aceasta este prima dată când aceşti paraziţi au fost găsiţi în părul unui rege, demonstrând că şi clasele sociale bogate au fost supuse infestării cu păduchi.


Utilizarea de mercur în medicina medievală şi renascentistă


Fundamentală pentru interpretarea anterioară a naturii păduchelui este gândirea biologică a lui Aristotel, care a susţinut că unele animale ar putea fi generate spontan din materia putredă sau stricată a altor animale. Păduchii, de exemplu, se dezvoltă şi reproduc printr-un exces de umiditate în creier, care este umed prin natura sa. Galen din Pergam (129-c.216) a identificat regiunea subcutanată ca locul de dezvoltare a păduchilor, care se generează prin căldură extremă produsă de excesul de umiditate şi a sugerat că medicamentele deshidratante, inclusiv azotatul de potasiu şi alaunul, ar putea contracara excesul de vapori umezi şi calzi. Oribasius (325-403) a pledat pentru aplicarea topică de azotat de potasiu, Staphysagria, sandarac și cedru în apa cu sare şi/sau oţet, deoarece medicamentele de absorbţie şi evacuare sunt necesare pentru a distruge păduchii care se dezvoltă dintr-un exces de umori şi insuficienţă de căldură.

Această teorie galenică, care a explicat atât generarea spontană de păduchi, cât şi dezvoltarea de mătreaţă și alte probleme ale pielii, a format baza pentru tratamentul pediculozei şi condiţii similare începând din antichitate. Pe de o parte, diverse proceduri au fost recomandate pentru pacient, cum ar fi un regim alimentar adecvat, băi, schimbarea de îmbrăcăminte şi flebotomie pentru a elimina umezeala excesivă şi vaporii fierbinţi din organism. Pe de alte parte, medicamente şi unguente urmau să fie aplicate extern. Deşi elemente individuale din reţetă s-ar putea schimba, unii preferând ulei de trandafir, smoală lichidă, albuş de ou, pelin, orpiment, piretru sau săpun printre ingrediente, utilizarea de mercur rămâne constantă pe tot parcursul Evului Mediu până în secolul al XVI-lea. Textele contemporane cu Ferdinand arată în mod clar că mercurul a fost de asemenea frecvent folosit în reţetele cosmetice: mercurul sublimat a fost inclus în compoziţia produselor utilizate pentru albirea pielii, sau pentru eliminarea eritemului, petelor şi pistruilor de pe faţă, şi pentru a trata ulcere putrede şi răni sau negi. Ca  şi cinabrul, a fost inclus printre substanţele numite „browning” (întunecate), dar utilizarea sa drept colorant de  păr este puţin probabilă, deoarece Ferdinand a avut doar douăzeci şi nouă de ani când a murit şi nu a avut probabil păr alb pentru a-l masca.

Alta posibilă utilizare a mercurului în această perioadă este ca un balsam antiputrefacţie care, deşi nu atestată în literatura de specialitate, este evidenţiată de constatările palaeopatologice. Mumiile lui Antonio de Aragon (1540-1584), al treilea Duce de Montalto, şi ale fiului său Antonio Carafa, un copil de şase luni care a murit în 1607 şi care a fost înmormântat cu alţi membri ai dinastiei în Bazilica San Domenico Maggiore în Neapole, dau mărturie directă la utilizarea mercurului pentru îmbălsămare la curtea aragoneză. Metalul a fost folosit în cantităţi atât de mari încât în timpul operaţiunilor de desfacere și de autopsie efectuate de către profesorul Gino Fornaciari, micile picături de mercur metalic s-au revărsat din cavităţile corpurilor acestor două mumii. În timpul examinării radiologice, mercurul a fost vizibil ca formaţiuni mici rotunjite de densitate radio-opacă.

Cu toate acestea, urme de mercur nu au fost găsite în cavitatea craniană sau corpul mumiei lui Ferdinand, după cum s-a descoperit prin examinări macroscopice şi radiologice. Aceste constatări sunt confirmate de analizele toxicologice, care au relevat cantităţi foarte scăzute de mercur în mostrele de piele şi în buretele folosit ca material de umplutură în cavităţile corpului. Aceste rezultate demonstrează faptul că valorile mari de metal detectat în păr nu se referă la metoda de îmbălsămare.

Mercurul este de asemenea cunoscut ca fiind folosit de la sfârşitul secolului al al XV-lea pentru terapie împotriva sifilisului, tratamentul ulcerelor şi umflăturilor luetice, în unguente şi în fumegări în mare parte bazate pe cinabru. Cu toate acestea, concentraţia de mercur constatată în părul regelui este mult prea mare pentru a fi atribuită tratamentelor antiluetice şi sugerează mai degrabă o utilizare topică.


Concluzie

Prezenţa masivă a mercurului în părul lui Ferdinand al II-lea nu poate fi explicată prin utilizarea mercurului pentru îmbălsămarea artificială de cadavrului, având în vedere că nicio urmă de metal nu a fost găsită în mumie, cu excepţia părului. Posibilitatea că cinabrul a fost utilizat cu scopuri estetice în vopselele de păr şi apele pentru închiderea părul pare improbabilă, având în vedere vârsta tânără a regelui. În plus, indicaţiile pentru tratamentul altor patologii, cum ar fi ținea şi scabia, folosesc un uz local de remedii cu mercur numai pe leziunile cutanate, în timp ce urme de mercur au fost găsite în tot părul analizat. Se pare, aşadar, mult mai rezonabil să se atribuie valorii ridicate de mercur folosirea de soluţii și unguente împotriva păduchilor.   

Această ipoteză este susţinută de către urmele de păduchi din părul lui Ferdinand şi este confirmată de numeroasele reţete medicale legate de tratamentul anti-pediculoză prescrise, de autorii medievali şi moderni timpurii. Valoarea scăzută de mercur în firele de păr pubian care a arătat infestarea cu păduchi, precum şi cele de pe cap, demonstrează că această regiune nu a primit niciun tratament anti-pediculoză. Aceste rezultate par a fi confirmate de surse literare, care nu menţionează aplicarea de terapii locale dermatologice pubisului.

Acesta este un caz interesant din punct de vedere istoric, pentru că este prima dată când s-a găsit o dovadă directă cu privire la tratamentul local cu mercur pentru prevenirea sau eliminarea infestării cu păduchi.

 



Bibliografie:
•Gino Fornaciari, ‘The Mummies of the Abbey of Saint Domenico Maggiore in Naples: A Preliminary Report’; Mummies, Disease and Ancient Cultures (Cambridge: Cambridge University Press, 1998), 271–80; Gino Fornaciari, ‘Renaissance Mummies in Italy’, Medicina nei Secoli, 11 (1999), 85–105; Gino Fornaciari, ‘Le mummie aragonesi in San Domenico Maggiore di Napoli’, Medicina nei Secoli, 18 (2007), 875–96;
•G. Brunelli, ‘Ferdinando II (Ferrandino) d’Aragona, re di Napoli’, in Dizionario biografico degli italiani, Vol. 46 (Rome: Istituto della Enciclopedia Italiana, 1996), 189–94.
•C.J. Ko and D.M. Elston, ‘Pediculosis’, Journal of the American Academy of Dermatology, 50, 1 (2004), 1–12; E. Orion et al., ‘Itch and Scratch: Scabies and Pediculosis’, Clinical Dermatology, 24 (2006), 168–75.
•Kosta Y. Mumcuoglu, ‘Human Lice: Pediculus and Pthirus’ in Didier Raoul, Paleomicrobiology: Past Human Infections (New York: Springer, 2008), 215–22.




Modulul de comentarii de mai jos poate fi folosit, dar este încă în perioada de testare.
Se pot publica comentarii după înregistrare ori pur și simplu ca vizitator (fără nicio formalitate de înregistrare). Pt vizitatori comentariile sunt moderate, înainte de publicare.

Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Fii primul care comentează.

Spune-ne care-i părerea ta...
symbols left.
Ești „vizitator” ( ori Fă-ți un cont! )
ori scrie un comentariu ca „vizitator”

 


Dacă găsiţi scientia.ro util, sprijiniţi-ne cu o donaţie.


PayPal ()
Susţine-ne pe Patreon!


Contact
| T&C | © 2020 Scientia.ro