Fizicianul de origine italiană Carlo Rovelli, autor de succes, care merge adeseori în cărțile și articolele lui dincolo de granițele stricte ale fizicii, respinge într-un articol recent ideea că ar exista o „problemă dificilă a conștiinței” în sensul tare propus de David Chalmers: nu pentru că mintea ar fi ușor de înțeles, ci pentru că nu avem niciun motiv solid să credem că ea ar aparține unei ordini diferite de restul naturii.
Conștiința este greu de explicat așa cum sunt greu de explicat vremea, viața, creierul sau proteinele: nu fiindcă ar fi miraculoasă, ci fiindcă este un fenomen natural de o complexitate enormă.
O veche rezistență culturală
Pentru Rovelli, dezbaterea despre conștiință nu este doar o dispută tehnică între filosofi și oameni de știință. Ea continuă o serie mai veche de rezistențe culturale prin care omul a încercat, de fiecare dată, să-și apere o imagine privilegiată despre sine. A fost greu de acceptat că Pământul nu este centrul universului. A fost greu de acceptat, după Darwin, că omul are strămoși comuni cu celelalte viețuitoare. A fost greu de acceptat că viața însăși nu este alcătuită dintr-o substanță specială, ci din aceeași materie care compune restul lumii.
În același registru, spune Rovelli, ni se pare greu să acceptăm că sufletul, conștiința, experiența interioară și subiectivitatea ar putea fi fenomene naturale. Nu neapărat simple, nu complet explicate, nu reduse trivial la particule, dar totuși naturale. În fundalul dezbaterii se află o teamă veche: aceea că, dacă mintea aparține naturii, omul pierde ceva esențial din demnitatea lui.
Rovelli consideră această teamă nejustificată. A explica un fenomen nu înseamnă a-l nega. Când am înțeles că apusul nu este coborârea Soarelui în jurul Pământului, ci efectul rotației Pământului, apusurile nu au devenit iluzii. Au rămas reale, frumoase și importante pentru experiența noastră. La fel, dacă vom înțelege mai bine cum funcționează creierul, sufletul nu va deveni o ficțiune. Va fi doar înțeles altfel.
De la sufletul separat la sufletul natural
O mare parte din dificultatea actuală vine, în interpretarea lui Rovelli, din moștenirea dualismului. În Evul Mediu, omul era descris ca alcătuit din două realități distincte: trupul, material și pieritor, și sufletul, aparținând unei lumi spirituale, separate de materie. Sufletul era considerat sediul memoriei, al emoțiilor, al libertății, al responsabilității morale și al identității personale.
Această imagine a supraviețuit, chiar și atunci când limbajul religios a fost înlocuit de limbaj filosofic sau științific. Pentru Rovelli, „problema dificilă a conștiinței” este adesea o revenire mascată a aceleiași intuiții: convingerea că mintea trebuie să fie altceva decât corpul, altceva decât procesele naturale, altceva decât materia.
Rovelli nu neagă existența vieții interioare. Dimpotrivă, el spune limpede că avem suflet, experiențe, emoții, o viață spirituală, o perspectivă interioară. Dar acestea nu trebuie adăugate la corp ca o substanță separată. Ele sunt moduri de a descrie anumite procese ale corpului și ale creierului, la un nivel adecvat de complexitate.
De ce „problema dificilă” este, pentru Rovelli, fals formulată
David Chalmers a separat, în anii ’90, două tipuri de probleme ale conștiinței. Prima privește mecanismele prin care creierul produce comportamente, reacții, relatări despre stări interioare, atenție, memorie, percepție și decizie. Chalmers a numit aceste probleme „ușoare”, deși ele sunt, în realitate, extrem de dificile.
A doua problemă, numită de Chalmers „problema dificilă”, întreabă de ce toate aceste procese sunt însoțite de experiență subiectivă. De ce există „ceva ce se simte într-un anume fel” atunci când vedem, de exemplu, roșu, când suferim, când ascultăm muzică sau când ne amintim o întâmplare? De ce nu ar exista doar procesare biologică, fără experiență?
Rovelli respinge această separare. În opinia lui, Chalmers introduce de la început o ruptură între procesele naturale și experiență, apoi se miră că ruptura nu poate fi închisă. „Prăpastia explicativă” apare pentru că a fost presupusă dinainte. Dacă pornești de la ideea că descrierea fizică și experiența subiectivă aparțin unor domenii diferite, concluzia că există o ruptură între ele nu mai este o descoperire, ci o consecință a ipotezei inițiale.
Pentru Rovelli, conștiința trebuie tratată ca orice alt fenomen natural complex. Nu înțelegem complet furtunile, sistemul imunitar, plierea proteinelor sau funcționarea creierului. Dar din faptul că nu le înțelegem complet nu rezultă că ele sunt dincolo de natură. Ignoranța actuală nu este dovada unei bariere metafizice.
Știința nu privește lumea din afara lumii
Un punct important în argumentul lui Rovelli privește felul în care înțelegem știința. El critică imaginea naivă potrivit căreia știința ar fi o descriere complet obiectivă a lumii, făcută de un observator aflat, cumva, în afara lumii. Un asemenea observator nu există. Noi suntem în lume. Creierele noastre, teoriile noastre, instrumentele noastre, limbajul nostru și experiențele noastre sunt ele însele părți ale lumii.
Cunoașterea științifică nu este o privire dezîntrupată asupra realității, ci un mod organizat, colectiv și verificabil de a lucra cu experiența. Știința pornește din experiență, o ordonează, o corectează, o pune la încercare și construiește modele care ne permit să ne orientăm mai bine în lume. Dar nu iese niciodată în afara lumii.
De aici rezultă că opoziția rigidă dintre „perspectiva la persoana întâi” și „perspectiva la persoana a treia” este înșelătoare. Experiența mea interioară și descrierea creierului meu de către un observator extern nu sunt două realități diferite. Sunt două perspective asupra aceluiași proces. Diferența de perspectivă nu trebuie transformată într-o diferență de substanță.
De ce roșul nu cere o magie specială
În discuțiile despre conștiință apare adesea termenul „qualia”, folosit pentru a desemna calitățile subiective ale experienței: felul în care se percepe roșul, durerea, gustul cafelei, mirosul ploii. Pentru unii filosofi, aceste „qualia” ar arăta că experiența nu poate fi redusă la procese fizice.
Rovelli consideră că această dificultate este exagerată. Când spunem „roșu”, numim un anumit tip de proces prin care trecem atunci când vedem, ne imaginăm sau ne amintim culoarea roșie. Nu trebuie să explicăm de ce roșul „arată ca roșu” mai mult decât trebuie să explicăm de ce pisica „arată ca o pisică”. Cuvintele noastre fixează experiențe și fenomene, iar faptul că acestea se manifestă diferit din perspective diferite nu le face misterioase în sens metafizic.
Subiectivitatea nu este, pentru Rovelli, o gaură în ordinea naturii. Este un caz particular de perspectivă. Orice descriere este făcută de cineva, dintr-un anumit loc, cu anumite instrumente și limite. Nu există descriere absolută, fără perspectivă. Prin urmare, faptul că mintea are o dimensiune subiectivă nu o scoate din natură.
Zombii filozofici nu demonstrează nimic
Rovelli critică și argumentul „zombilor filozofici”. Chalmers ne cere să ne imaginăm o ființă identică fizic și comportamental cu un om, care vorbește, reacționează, spune că are emoții și amintiri, dar care, în realitate, nu are nicio experiență interioară. După Chalmers, simplul fapt că putem concepe o asemenea ființă ar arăta că experiența este ceva distinct de procesele fizice.
Pentru Rovelli, argumentul este slab. Un asemenea zombi ar afirma că are conștiință, ar vorbi despre experiențe și ar fi convins, prin procesele din creierul său, că are o viață interioară. Dar același lucru se întâmplă și cu noi. Dacă un zombi fizic identic cu mine ar fi convins că are conștiință, deși nu ar avea-o, atunci pe ce bază aș putea eu să am încredere absolută în propria convingere că posed o conștiință non-fizică?
Problema, spune Rovelli, este că zombii filozofici sunt diferiți de oamenii obișnuiți doar dacă presupunem deja ceea ce argumentul vrea să demonstreze: că există în lume ceva non-fizic, inaccesibil descrierii naturale. În lipsa acestei presupuneri, zombiul fizic identic cu mine ar fi identic cu mine și în privința experienței.
Mintea ca descriere de nivel înalt a creierului
Rovelli nu spune că mintea este o iluzie. Spune că mintea este comportamentul creierului descris într-un limbaj de nivel înalt. Aceasta este o idee importantă. O masă de bucătărie este, dintr-un punct de vedere, o colecție de atomi. Dar nu greșim când vorbim despre ea ca despre o masă. Conceptul de „masă” surprinde proprietăți relevante la scara vieții noastre: stabilitate, formă, utilizare, funcție.
La fel, emoțiile, gândurile, deciziile, amintirile și experiențele sunt descrieri de nivel înalt ale unor procese naturale. Nu trebuie să dispară din vocabular doar pentru că au o bază fizică. A spune că mintea este naturală nu înseamnă a reduce iubirea, durerea sau libertatea la formule de fizică. Înseamnă a refuza ideea că ele ar necesita o substanță separată de corp.
Rovelli insistă că fizica nu „explică totul”. Nici știința, în general, nu explică totul. Nu știm încă legile fundamentale ultime ale universului și nu putem deduce comportamentul unei biciclete defecte din fizica particulelor. Dacă bicicleta se strică, mergem la mecanic, nu la un fizician al particulelor. La fel, pentru a înțelege mintea, avem nevoie de neuroștiință, biologie, psihologie, filosofie și limbaje potrivite nivelului la care fenomenul apare.
Nu există o ruptură metafizică între suflet și corp
Teza finală a lui Rovelli este că nu avem motive să postulăm o ruptură metafizică între suflet și corp. Istoria științei ne-a arătat de multe ori că separațiile considerate cândva absolute s-au dovedit a fi false. Cerul și Pământul nu sunt făcute din substanțe diferite. Viața nu este o magie adăugată materiei. Omul nu este separat prin natură de celelalte animale.
În aceeași linie, sufletul nu trebuie separat de corp. Conștiința, experiența și viața interioară pot fi reale fără a fi transcendente. Putem vorbi în continuare despre suflet, despre sine, despre trăiri spirituale și despre subiectivitate, dar fără a le transforma în dovezi ale unei lumi paralele.
Pentru Rovelli, provocarea serioasă nu este să proclamăm că există o „problemă dificilă” de neatins, ci să înțelegem mai bine corpul și creierul. Conștiința nu este un argument împotriva naturii. Este una dintre formele prin care natura, în noi, ajunge să se simtă, să se cunoască și să vorbească despre sine.
În această perspectivă, omul nu este degradat prin apartenența sa la natură. Dimpotrivă, devine parte a unei imagini mai ample și mai coerente a lumii. Suntem materie, dar nu materie moartă în sens vulgar. Suntem materie organizată, vie, sensibilă, capabilă de memorie, limbaj, iubire și cunoaștere. Nu avem nevoie de o prăpastie între corp și suflet pentru ca sufletul să fie real. Este suficient să înțelegem că și el aparține acestei lumi.
Sursa: Noema
