Icoană de la Mănăstirea Mégalo Metéoron din Grecia, reprezentând Sfântul și Marele Sinod I Ecumenic de la Niceea din anul 325 d.Hr. (worldhistory.org).
Cu mult înainte de a trasa prima tușă, călugărul ortodox din secolul al XVI-lea care a pictat icoane pentru mănăstirea Mégalo Metéoron din Tesalia, Grecia, a trebuit mai întâi să contemple și, în cele din urmă, să trăiască în felul său un eveniment petrecut cu mai bine de un mileniu înainte și dincolo de Marea Egee, într-un oraș mic, dar cu urmări decisive, numit Niceea. Icoanele, la urma urmei, sunt canale către veșnicie.
Constrâns de limitele fizice ale mediului, călugărul nu putea reprezenta toți cei 318 participanți la Sfântul și Marele Sinod I Ecumenic de la Niceea, convocat de împăratul roman Constantin I în anul 325. Cu toate acestea, iconarul a reușit să transmită ideea de mulțime în privința sinodului. Nouă figuri sunt așezate pe o bancă circulară, cu contururi încețoșate ale altora, zeci la număr, dispuse în spate; aurele lor de sfinți se înghesuie și se suprapun, sugerând o mulțime care se prelungește în depărtare. Episcopii stau pe banca centrală în stil bizantin tradițional, îmbrăcați în veșminte cu motive geometrice și ținând Evanghelii ferecate cu pietre prețioase, toți rânduiți în jurul împăratului însuși, Constantin cel bărbos, cu coroană de aur și veșminte purpurii, nu foarte diferit de Hristos șezând de-a dreapta Tatălui. Mai există o figură a cărei identitate este clară, omul responsabil de această adunare, preotul Arie, ale cărui învățături au fost socotite eretice și, în cele din urmă, anatemizate de Sinodul de la Niceea. În icoană, Arie, purtând un turban, se târăște în patru labe sub Constantin, asemenea balaurului doborât sub Sfântul Gheorghe.
Anul acesta se împlinesc 1700 de ani de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, un moment aniversar amintit de biserici, seminarii și instituții religioase, dar în mare măsură ignorat de presa laică. Poate că este de așteptat, din moment ce majoritatea cititorilor care nu știu să deosebească homoousios („de o ființă”) de homoiousios („de o ființă asemănătoare”) cu greu pot fi interesați de câteva sute de episcopi, preoți, monahi și asceți reuniți acum aproape două milenii într-un colț anatolian. Din păcate, aceasta este o pierdere pentru public.
Oricare ar fi subtilitățile teologice dezbătute la Niceea, primul dintre cele șapte Sinoade Ecumenice a creat (sau, mai exact, a confirmat) doctrina de bază a creștinismului ortodox.
Constantin, care încă nu se convertise la creștinism și nici nu îl declarase religie oficială a imperiului, a convocat adunarea pentru a aborda întrebările dificile ridicate de Arie cu privire la natura dumnezeirii lui Hristos: anume dacă Fiul lui Dumnezeu a fost creat de Tatăl sau este veșnic împreună cu El. „Principalele Biserici imperiale din Apusul latin și din Răsăritul grec, dar și cele de la frontierele imperiului, au fost toate de acord asupra rezultatului”, scrie istoricul Diarmaid MacCulloch în cartea sa cu titlu provocator A History of Christianity: The First Three Thousand Years: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este creat și este egal cu Tatăl în Treime”.
Această interpretare a fost mai degrabă o confirmare decât o concluzie, scopul sinodului fiind acela de a corecta presupusele erori ale lui Arie și ale numeroșilor săi adepți, care susțineau că Hristos, deși dumnezeiesc, este totuși creat de Tatăl.
Respingerea concepțiilor lui Arie avea să fie reafirmată în secolele următoare de sinoadele ecumenice succesive de la Constantinopol (trei la număr), Efes, Calcedon și, din nou, Niceea.
Din primul sinod au rezultat cele 222–226 de cuvinte (în funcție de traducere) ale Crezului de la Niceea, mărturisit de creștini de la papa de la Vatican până la fermierii amish din Lancaster, Pennsylvania, de la patriarhul ortodox din Istanbul până la pastorii evanghelici din Dallas. Cu unele excepții notabile — precum mormonii și milleriții, precum și creștinii antitrinitarieni din epoca Reformei și urmașii lor unitarieni de la sfârșitul secolului al XVIII-lea — Crezul definește creștinismul normativ.
Mai mult decât învățăturile lui Augustin, ale lui Pavel sau chiar ale lui Iisus însuși, Niceea a stabilit termenii și parametrii esențiali ai credinței. Biserică „înaltă” sau „joasă”, tămâie și clopote ori pereți văruiți, cântări gregoriene sau trupe de laudă, toți credincioșii ortodocși afirmă cuvintele acelui crez timpuriu.
În ceea ce-l privește pe Arie, tradiția susține că dușmanii săi bisericești l-ar fi otrăvit, o stratagemă mai definitivă decât orice silogism. Atunci când cultura populară decide să sublinieze caracterul autoritar al creștinismului ortodox, o face adesea prin contrastarea acestuia cu înțelegeri presupus mai largi, mai tolerante sau mai permisive ale credinței, promovate de cei socotiți, asemenea lui Arie, eretici. Astfel de relatări sunt mai degrabă ridicole decât lămuritoare, mai ales prin felul în care glorifică „erezia” fără a interoga sensul acestui cuvânt — sau al ortodoxiei, de altfel.
Este suficient să ne gândim la scena, involuntar comică, din ecranizarea din 2006 a bestsellerului lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci, regizată de Ron Howard, în care Sinodul de la Niceea se desfășoară într-o sală întunecată și strălucitoare, episcopi certându-se printr-un nor de tămâie, în timp ce o voce ne informează că, în fapt, Constantin ar fi impus doctrina dumnezeirii lui Hristos (care nu fusese niciodată pusă la îndoială la sinod) printr-un vot strâns (care nu a existat). Toți acei episcopi bizantini și arabi care ar fi negat existența Sfântului Graal prin verzi și plăcute ținuturi ale Angliei — sau despre ce o fi fost vorba în Codul lui Da Vinci — erau, desigur, mai „sexy” decât analizarea clauzei filioque. Pentru că istoria Bisericii — fie catolică sau protestantă, ortodoxă sau orientală — a fost adesea prezentată ca o succesiune de ipocrizie și oroare (cruciade, inchiziții, vânători de vrăjitoare etc.), există o dorință de înțeles de a găsi un moment în care totul ar fi mers prost, în speranța identificării unei versiuni mai autentice (a se citi: mai blânde și mai drăguțe) a creștinismului, necorupte de episcopi sau de conducători seculari. Deși de înțeles, acest impuls nu doar că distorsionează faptele istorice, ci minimalizează și puternicele mistere și paradoxuri ale ortodoxiei, indiferent de convingerile personale despre ce este sau ar trebui să fie creștinismul.
Desigur, oricine caută un creștinism pre-niceean de reînviat nu duce lipsă de grupări heterodoxe din care să aleagă. Descoperirea, în 1945, a papirusurilor de la Nag Hammadi din Egiptul antic a adus în atenția publicului secte precum valentinienii, gnosticii sethieni și gnosticii ofiți, în comparație cu care arienii erau aproape ortodocși. „Erezia”, în acel sens incipient, spiritualist de tip New Age, asociat abordării consumeriste americane a religiei, evocă adesea individualitate, rebeliune, demascare a adevărului și iconoclasm — toate virtuți pozitive într-o economie a „gândirii diferite”.
Deși nu intenționez să scriu o apologie în favoarea acelor episcopi de mult apuși sau o formă de „ortodoxie minimală” pentru generația milenială, merită totuși subliniat că în marile controverse care au precedat Niceea cei care susțin că erezia este întotdeauna mai radicală, mai subversivă și mai extatică decât ortodoxia se înșală. În realitate, poziția ortodoxă era mai deschisă misterului și paradoxului decât interpretările sau imaginațiile foștilor răzvrătiți.
Dacă se caută o erezie revoluționară, poate că gnosticii, mereu la modă, au ceva de oferit; însă doctrina arienilor pare aproape previzibil de convențională. Susținând că Hristos a fost creat de Dumnezeu Tatăl, Arie a formulat o învățătură care, în esență, are sens. Departe de a fi un atac exuberant asupra rigorilor statice ale Bisericii, Arie a încercat să facă creștinismul mai rațional. Dar ceea ce „are sens”, ceea ce este logic și rațional, rareori zidește atunci când este vorba de chestiuni de credință. „Credo quia absurdum”, scria Părintele Bisericii Tertulian în secolul al II-lea, explicând conceptul Treimii care avea să fie asociat cu el: „Cred pentru că este absurd”.
Unele erezii pun în discuție probleme de organizare bisericească, natura mântuirii sau chiar canonul biblic, însă subiectul dezbătut la Niceea și, ulterior, la sinoade precum Calcedonul din 451, a fost hristologia, întrebarea crucială privind natura exactă a persoanei lui Hristos.
Cum trebuie înțeles Hristos ca fiind deopotrivă om și Dumnezeu? Cine este Hristos ca Persoană în cadrul Sfintei Treimi?
Oricine a încercat să explice sau să înțeleagă cum Iisus Hristos este atât Dumnezeu, cât și Fiul lui Dumnezeu, înțelege dificultatea cognitivă a ceea ce echivalează cu un monoteism „cu pași suplimentari”.
Aș îndrăzni să spun că primii eretici hristologici, departe de a fi mai excentrici, mai idiosincratici și mai radicali, încercau de fapt să facă credința mai rațională și, prin urmare, mai larg acceptabilă.
Dochetismul, asociat episcopului Serapion al Antiohiei cu un secol înainte de Niceea, susținea că Hristos doar părea a fi om, fiind în realitate dintotdeauna o ființă divină care lua această formă, în loc de a fi cumva pe deplin om și pe deplin Dumnezeu. Pare mai logic.
Adopționismul, promovat de Teodot din Bizanț în secolul al II-lea, afirma că Iisus a fost un om obișnuit care a trecut printr-o apoteoză, devenind o ființă divină. Sună rezonabil.
Arianismul se închină unui Hristos inferior lui Dumnezeu și purces din El, ceea ce, chiar dacă implică 1+1=2, evită paradoxul lui 3=1. Dar tocmai acesta este punctul: Crezul de la Niceea, cu formularea sa „unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut din Tatăl, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, deoființă cu Tatăl”, a fost în mod deliberat un paradox.
La Niceea, radicalii au fost ortodocșii, iar poziția lor a fost una de sfidare în fața idolului rațiunii, a falsului dumnezeu al logicii.
Crezul de la Niceea este un poem straniu, iar în această straniezitate există frumusețe. Cei care afirmă că „a fost un timp când El nu era” sau că „nu era înainte de a fi fost făcut” sau că „este de o altă «substanță» sau «ființă»” sunt condamnați, potrivit Crezului. Cum poate fi cuprins acest lucru cu mintea? Hristos cel veșnic întrupându-se ca Iisus omul, cele două firi într-una singură? Crezul de la Niceea este abia inteligibil, cu atât mai puțin evident rațional. Și tocmai aici stă o parte din puterea lui.
Creștinismul există în această tensiune, iar atunci când credincioșii evită limbajul paradoxului, ei își arată disconfortul față de credință. Un sondaj din 2025 al Cultural Research Center de la Arizona Christian University arată că doar 16% dintre creștinii americani sunt trinitarieni, deși marea majoritate aparțin unor confesiuni care mărturisesc Crezul de la Niceea. Pe de o parte, cine i-ar putea învinui? Crezul de la Niceea și alte formule ale bisericii primare sunt complicate, contraintuitive, baroce și bizantine (în ambele sensuri ale cuvântului). Mai bine să fie simplificate, curățate, raționalizate, îmblânzite.
Creston Davis, în introducerea volumului The Monstrosity of Christ: Paradox or Dialectic?, o dezbatere transcrisă între teologul John Milbank și entuziastul „ateu creștin” Slavoj Žižek, arată cum acesta din urmă susține că, în fapt, Crezul poate fi asumat nu ca o „credință dezîncarnată”, ci ca expresie a „adevăratei naturi radicale a creștinismului”, cu „respingerea rațiunii”, acea forță instrumentalizată, utilitară și reducționistă care ne-a împins spre marginea colapsului ecologic.
Ceea ce episcopii adunați au oferit acum 1700 de ani nu a fost coerență, ci paradox; nu rațiune, ci mister; nu un răspuns, ci o întrebare. Teologul David Bentley Hart, în The Hidden and the Manifest, explică faptul că metafizica trinitară a Crezului de la Niceea presupune că ființa lui Dumnezeu este o „inteligibilitate infinită”, în care „ascunderea Sa — transcendența Sa — este deja o manifestare”. Apofatismul — cunoașterea dobândită prin negație — nu poate să nu străbată Crezul, deoarece sinodul a scris nu în limbajul logosului, ci al mythosului.
O neliniște față de stranietatea acestor doctrine este o moștenire ambiguă a creștinismului apusean. Să observăm că dintre cei 318 episcopi ai sinodului istoric, 313 proveneau din Palestina și Egipt, Libia și Fenicia, Siria și Armenia, dar doar cinci erau din Apusul latin, între care președintele sinodului, Osius de Cordoba, și doi preoți care participau ca observatori în numele papei Silvestru.
Nu este de mirare că limbajul Crezului se înscrie într-o atracție ortodoxă răsăriteană pentru mister și paradox. Există un motiv pentru care arianismul a atins apogeul în rândul diferitelor triburi gotice din Germania în secolele care au urmat sinodului. Apusul nu a știut adesea ce să facă cu Crezul. Paradoxul ortodoxiei, oricare i-ar fi meritele, este că ea este mai misterioasă, mai de dincolo de lume, mai stranie, mai exigent paradoxală decât multe dintre ereziile presupus exotice și ezoterice. Și cu atât mai rezonantă și mai convingătoare tocmai din acest motiv.
Să ne întoarcem la icoana de la Mégalo Metéoron, realizată în pigmenți de albastru ceresc și verde pământiu, o ipostază a sacrului și profanului, un portal către cele cerești. Ea surprinde tensiunea centrală a credinței: a fi în același timp om și Dumnezeu, a exista în timp, dar și dincolo de el. În spatele figurilor se înalță cupola triumfătoare a Sfintei Sofia din Constantinopol, a cărei piatră de temelie avea să fie pusă abia după încă două secole de la sinod — un anacronism fără importanță, de vreme ce iconarul lucrează în mediile veșniciei și infinitului.
Sursa: HedgehogReview de Ed Simon, cadru didactic de specialitate în domeniul științelor umaniste în cadrul Departamentului de Engleză al Universității Carnegie Mellon, redactor la Lit Hub și redactor-șef al Belt Magazine. Cea mai recentă carte a sa este „Devil’s Contract: The History of the Faustian Bargain”, prima prezentare cuprinzătoare, de popularizare, a acestui subiect.
