Mercurul este un metal greu, cu diferite întrebuinţări, utilizat încă din cele mai vechi timpuri. Auzim despre intoxicaţia cu mercur şi pericolul pe care-l reprezintă acesta mai ales când este sustras ilegal pentru a fi vândut pe piaţa neagră. Dar cât de reală este intoxicaţia cu mercur în viaţa de zi cu zi şi mai ales în urma consumului de alimente, cu precădere de peşte?
Mercurul este un metal greu care se prezintă sub mai multe forme. Mercurul metalic este un lichid strălucitor, alb-argintiu şi inodor. Dacă este încălzit, se prezintă sub forma unui gaz incolor şi inodor.
Mercurul se combină cu diferite elemente pentru a forma diverşi compuşi anorganici pe bază de mercur sau „săruri”, care sunt, de obicei, pulberi albe sau cristale. Mercurul se combină şi cu carbonul pentru a forma compuşi organici pe baza de mercur. Frecvent, metil mercurul, este produs, în principal, de către organisme microscopice care trăiesc în apă şi în sol. Prezenţa unei concentraţii crescute în mediu poate creşte cantitatea de metil mercur pe care aceste mici organisme o produc.
Mercurul metalic este folosit pentru a produce sodă caustică, fiind, de asemenea, utilizat în termometre, medicina dentară şi baterii. Sărurile de mercur sunt uneori utilizate în creme cosmetice şi anumite produse antiseptice.
Mercurul este cunoscut pentru faptul că se acumulează la nivelul organismului uman, astfel încât, prin bioacumularea la nivelul peştilor şi a fructelor de mare, mercurul poate fi transmis oamenilor.
Intoxicaţia cu mercur (cunoscută şi sub denumirea de hidrargirie sau mercurism) poate apărea în urma consumului de peşte şi fructe de mare contaminate cu metil mercur, prin inhalarea vaporilor în urma unor scurgeri industriale, a incineratoarelor, cât şi a industriei care se ocupă cu arderea combustibililor care conţin mercur.
Intoxicaţia cu mercur metalic este aproape în exclusivitate legată de activitatea industrială. Există însă şi cazuri de intoxicaţie în rândul oamenilor care utilizează mercur pentru activităţile recreaţionale, cum ar fi mineritul pentru a căuta aur, atunci când mercurul este adăugat în covată (vas in care se încarcă materialul dezagregat în unele mine metalifere) pentru a amalgama aurul (amalgamarea reprezintă procedeul de extragere a aurului şi argintului din minereuri cu ajutorul mercurului), fiind astfel transformat în vapori. Mercurul metalic este, de asemenea, utilizat într-un ritual religios din Caraibe cunoscut sub denumirea de „santaria”, în care se stropeşte cu mercur în interiorul unei case rezultând astfel o expunere importantă la acest metal.
Intoxicaţia cu mercur anorganic este mai rară. În trecut, existau cazuri de acrodinie (boală care afectează copiii între 6 luni şi 8 ani fiind frecvent întâlnită în intoxicaţia cu mercur şi care se caracterizează prin tumefacţie rece, umedă şi cianotică a picioarelor, nasului şi fetei, acompaniată de prurit şi tulburări nervoase sau cardiovasculare) când mercurul anorganic era folosit ca dezinfectant în detergentul de rufe şi în pudrele pentru copii.
Intoxicaţia cu mercur organic este cel mai frecvent întâlnită formă de mercurism în prezent. Cu excepţia unor cazuri foarte rare (expunerea la reactanţi de laborator), această boală este exclusiv asociată cu ingestia de peşte.
Factorii care determină cât de severe sunt efectele expuneri la mercur asupra sănătăţii sunt variaţi: forma chimică a mercurului, doza de mercur la care persoana respectivă a fost expusă, vârstă persoanei expuse (copiii sunt cei mai susceptibili), durata expunerii, nivelul expunerii (inhalare, ingestie, contact la nivelul pielii etc.), cât şi starea de sănătate a persoanei expuse.
Pentru fetuşi, bebeluşi şi copii, principalul efect al expunerii la metil mercur este reprezentat de afectarea dezvoltării neurologice. Expunerea la metil mercur în interiorul uterului (pântecele mamei), care poate apărea în urma consumului de către mamă a peştelui şi fructelor de mare care conţin metil mercur, poate afecta sever dezvoltarea creierului şi a sistemului nervos ale fetusului. Tulburări ale gândirii, memoriei, atenţiei, limbajului, cât şi a abilităţilor vizuo-spaţiale şi motorii fine au fost observate în rândul copiilor expuşi la metil mercur în timpul sarcinii. Alături de aceste dizabilităţi subtile, alte simptome ale intoxicaţiei cu metil mercur sunt reprezentate de tulburări la nivelul vederii periferice, tulburări ale sensibilităţii („senzaţia de ace” în special la nivelul mâinilor, picioarelor şi în jurul gurii); lipsa coordonării mişcărilor; tulburări ale vorbirii, auzului, mersului, cât şi slăbiciune musculară.
Nu există date în rândul populaţiei umane care să indice că o expunere la oricare dintre formele de mercur ar putea produce cancer, însă datele actuale sunt limitate. Clorura de mercur a determinat o creştere a diferitelor tipuri de cancere în rândul şoarecilor, iar metil mercurul a determinat tumori renale în rândul şoarecilor de sex masculin. Cercetătorii au observat aceste efecte asupra sănătăţii la doze extrem de mari, dincolo de niveluri la care apar de obicei primele simptome.
Consumul de peşte este de departe cea mai importantă sursă de intoxicaţie cu mercur legată de ingestia de alimente în rândul populaţiei umane şi animale. Mercurul şi metil mercurul sunt prezente în apa de mare în cantităţi foarte mici. Cu toate acestea, mercurul este absorbit sub formă de metil mercur de către alge la începutul lanţului trofic. Aceste alge sunt apoi consumate de către peşti şi alte organisme în etajul superior al lanţului trofic. Peştii absorb mercurul într-un mod eficient, însă îl excretă foarte lent, întrucât metil mercurul nu este solubil şi astfel îl acumulează, în principal la nivelul organelor, dar şi în ţesutul muscular. Aceasta duce la bioacumularea mercurului odată cu creşterea ţesutului adipos. Astfel, cu cât un peşte devine mai mare şi mai bătrân, cu atât va absorbi mai mult mercur. Oricine consumă aceşti peşti în lanţul trofic, va consuma şi nivelurile ridicate de mercur pe care peştele le-a acumulat. Acest fenomen explică de ce peştii prădători precum peştele spadă sau rechinul ori păsări precum vulturul sau vulturul-pescar conţin concentraţii mult mai mari de mercur la nivelul ţesuturilor decât s-ar putea acumula în urma unei expuneri directe la mercur. Speciile de la nivelul lanţului trofic pot acumula la nivelul organismului concentraţii de mercur până la 10 ori mai mari decât speciile pe care le consumă. Acest proces poartă denumirea de biomagnificare. De exemplu, heringul conţine un nivel de mercur de 0,01 ppm, în timp ce rechinul conţine un nivel de mercur mai mare de 1 ppm.
Dar cât mercur este normal să conţină organismul uman? Potrivit lui Jay Schauben, directorul Centrului de informaţii cu privire la intoxicaţii pentru Florida/Insulele Virgine din Jacksonville, Statele Unite ale Americii, zero. „Nu există niciun motiv pentru a se afla în organismul nostru. Atâta timp cât trăim pe Pământ, întrucât se află în scoarţa Terrei şi în atmosferă, vom fi expuşi. Dar nu există nicio funcţie specifică a acestui metal în organismul nostru.” Dr. Schauben atrage atenţia asupra dificultăţii diagnosticării intoxicaţiei cu mercur, întrucât „simptomele pot fi manifestări ale multor altor boli. Numai când medicul nu poate găsi o cauză reală pentru acea boală şi discută cu un toxicolog, realizând nişte teste de sânge, pot descoperi intoxicaţia. Este un diagnostic dificil care presupune o anamneză amănunţită întrucât nu există niciun set de simptome specifice”.
Întorcându-ne la consumul de peşte, aşa cum am subliniat anterior, există anumite tipuri de peşti care acumulează niveluri ridicate de mercur în comparaţie cu altele. Tonul, de exemplu, poate conţine un nivel ridicat de mercur. Nu contează modul de preparare: fie că este crud sau gătit, nivelul rămâne acelaşi. O listă, în limba engleză, cu nivelul de mercur regăsit la diverse specii de peşte şi crustacee poate fi consultată aici.
Colegiul American de Obstetrică si Ginecologie subliniază, luând în calcul atât beneficiile cât şi riscurile, că, per total, consumul de peşte pe teritoriul Statelor Unite ale Americii probabil că îmbunătăţeşte starea de sănătate a unei persoane mai mult decât să o influenţeze negativ. Colegiul argumentează susţinând că acizii graşi polinesaturaţi de tip omega 3, întâlniţi la peşti, au un efect benefic asupra stării de sănătate, efect care depăşeşte efectul nefast al mercurului. Cu toate acestea, colegiul sugerează limitarea consumului de peşte în rândul femeilor.
FDA (Autoritatea Americană pentru Medicamente şi Alimentaţie) susţine că riscul datorat mercurului în urma consumului de peşte şi crustacee nu reprezintă o problemă de sănătate pentru majoritatea oamenilor. Aceeaşi agenţie furnizează trei recomandări pentru copii, femei însărcinate şi femei aflate în perioada fertilă:
1. să nu consume rechin, peşte spadă sau macrou regal întrucât pot conţine cantităţi mari de mercur;
2. să consume, până la 2 mese pe săptămână, o varietate de peşti şi crustacee care conţin niveluri scăzute de mercur. Cinci dintre cel mai consumate tipuri de peşte şi crustacee cu un conţinut scăzut în mercur sunt: creveţi, tonul în conservă (tonul albacore, în funcţie de origine, poate avea mai mult mercur decât tonul obişnuit astfel încât este de preferat să nu se depăşească mai mult decât o conservă de ton albacore pe săptămână), somon, cod negru şi somn.
3. să verifice informaţiile locale cu privire la peştii prinşi de familie şi prieteni în lacurile locale, râuri sau zonele de coastă. Dacă nu există astfel de informaţii, să consume o singură porţie pe săptămână de peşte prins în apele locale si să nu mai consume alt peşte din alte surse în timpul săptămânii.
Există cercetări care sugerează că seleniul găsit la nivelul peştilor protejează împotriva efectelor toxice ale metil mercurului conţinut de aceştia. Este de preferat să se consume peşte cu o rată mai mare de seleniul:metil mercur din moment de seleniul se leagă de metil mercur permiţându-i să traverseze organismul uman fără să fie absorbit.
În 2012 Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentelor (echivalentul FDA la nivelul Uniunii Europene) a publicat un raport cu privire la substanţele chimice pe care le-au găsit în alimentele din peste 20 de ţări europene. Au stabilit că peştele şi produsele din peşte sunt responsabile în primul rând de mercurul găsit în dieta persoanelor de toate vârstele. Peştii principali implicaţi sunt: peştele spadă, tonul, codul, ştiuca, merlanul şi merluciul. Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentelor recomandă o ingestie de metil mercur de 1,3μg/kg corp/săptămână.
Surse:
emedicine.medscape.com/article/1175560-overview
www.nlm.nih.gov/medlineplus/ency/article/002476.htm
www.scientificamerican.com/article/jeremy-piven-mercury-poisoning/
www.atsdr.cdc.gov/toxfaqs/tf.asp?id=113&tid=24
en.wikipedia.org/wiki/Mercury_in_fish
www.epa.gov/hg/effects.htm
www.nrdc.org/health/effects/mercury/medical.asp
newsletter.sgs.com/eNewsletterPro/uploadedimages/000006/sgs-safeguards-01913-european-food-safety-authority-updates-opinion-on-mercury-and-methylmercury-a4-en-13.pdf
www.efsa.europa.eu/en/efsajournal/pub/2985.htm
www.soest.hawaii.edu/oceanography/courses_html/OCN331/Mercury3.pdf
www.fda.gov/Food/ResourcesForYou/Consumers/ucm110591.htm
