Dumitru Bagdasar este părintele neurochirurgiei româneşti, fiind cel care a pus bazele şcolii romaneşti de neurochirurgie. A adus contribuţii originale în domeniul cordotomiilor spinale, tuberculoamelor cerebrale şi patologiei tumorale a măduvei spinării.
Viaţa personală
Dumitru Bagdasar s-a născut la 17 decembrie 1893 în satul Idrici de Jos, comuna Roşieşti, judeţul Vaslui (în trecut judeţul Falciu) ca al doisprezecelea copil al unei familii de ţărani. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, apoi a urmat cursurile Liceului “Gh. Rosca Codreanu” ( absolvent al secţiei moderne, promoţia 1913). În 1927 se căsătoreşte cu Florica Ciumetti (prime femeie ministru din România, la Ministerul Sănătăţii, în anul 1946).
Activitatea profesională
Între 1913 – 1919 Dumitru Bagdasar a urmat cursurile Facultăţii de Medicină la Institutul Medico – Militar unde obţine în 1922 titlul de doctor în medicină cu teza “Contribuţiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic”. După absolvire devine medic secundar la secţiile neurologie şi chirurgie ale Spitalului Militar, lucrând şi la Laboratorul de Histologie şi Anatomie patologică Bucureşti.
În anii 1922-1926 Dumitru Bagdasar se specializează în neurologie sub conducerea lui Gheorghe Marinescu şi Ion Noica, iar în chirurgie sub îndrumarea lui Dumitru Butoianu. În 1927 îşi dă demisia din armată şi face studii de specializare în America, la Boston, în clinica lui Harvey Cushing, în anii 1927-1929. Împreună cu Percival Bailey, D. Bagdasar publică două lucrări privind “Tratamentul gomelor cerebrale” şi “Cordoblastoamele intracraniene“.
Profesorul Harvey Williams Cushing – o adevărată legendă încă din timpul vieţii sale – a fost un pionier la nivel mondial în neurochirurgie şi maestrul unanim recunoscut în domeniu. Clinica sa era Mecca chirurgilor, care veneau aici din întreaga lume să-l urmărească pe dr. Cushing operând pe creier.
Dumitru Bagdasar
Într-o scrisoare către un prieten, Dumitru Bagdasar îl descrie pe Maestru astfel: „E un om mic de stat (ca Ştefan cel Mare), foarte nervos şi scump la vorbă… N-am văzut un om mai conştiincios şi mai devotat bolnavului. Este atât de didactică maniera lui de a opera, încât înveţi numai privind“. Cushing opera încet, foarte încet, pentru a menaja creierul, povestea D. Bagdasar. „Intervenţiilor sale pe creier le imprimă ceva din atmosfera unui act sacru, oficiat după un ritual sever şi susţinut“, scria D. Bagdasar în articolul său intitulat Harvey Cushing (I) (1937). În aceeaşi scrisoare, D. Bagdasar descrie propria rutină zilnică (a trebuit să înveţe engleza repede pentru a putea comunica cu Maestrul): “Mă scol în fiecare zi la 5 şi citesc englezeşte până la 9, când mă duc la spital. În fiecare zi văd câte 1-2 operaţii pe sistem nervos, care se termină pe la 2-3 p.m. După ce operaţiile s-au terminat, trec imediat în laborator, unde lucrez până la 5-7 seara; numai în spital stau 9-10 ore. Seara, acasă, până la 11 noaptea, aceeaşi lectura ca şi dimineaţă!“.
Iată ce scria fiica lui Dumitru Bagdasar, Alexandra Bellow în articolul „Asclepios versus Hades în România": "Ceea ce simţea Cushing pentru D. Bagdasar poate fi înţeles din următorul episod: Primul Congres Internaţional de Neurologie a avut loc la Berna, în Elveţia, în august-septembrie 1931. Cushing era oaspete de onoare al congresului. Tata s-a dus şi el în Elveţia la acest congres. Din cauza bugetului restrâns, nu şi-a putut permite s-o ia pe mama cu el, dar pe 1 septembrie 1931 i-a scris de acolo, cu deosebită emoţie. În seara aceea, Cushing oferise un dineu privat foştilor lui studenţi şi colegi, cei mai buni din lume, vreo 26 la număr. Cushing era aşezat în capul mesei. El l-a poftit pe renumitul neurochirurg francez Thierry de Martel la dreapta sa, iar pe D. Bagdasar, la stânga."
Întors în tară în 1929, întâmpină greutăţi din partea oficialităţilor şi primele intervenţii neurochirurgicale le realizează în spitalul din Jimbolia (1929-1931), apoi la Cernăuţi (1931-1933). Cu sprijinul profesorilor Ion Iacobovici, Nicolae Minovici şi Ion T. Niculescu, obţine în 1935 înfiinţarea unui mic serviciu de neurochirurgie, cu opt paturi şi o singură sală operatorie, în “Spitalul Central de Boli Nervoase şi Mintale” din Bucureşti, care a devenit nucleul viitoarei Clinici de Neurochirurgie a Facultăţii de Medicină de unde se va dezvolta şcoala românească de neurochirurgie.
Dumitru Bagdasar a reuşit să recruteze o echipă profesională de neurochirurgie de primă mână: mai întâi (1936) dr. Constantin Arseni, apoi (1942) dr. Ionel Ionescu şi (1943) dr. Sofia Ogrezeanu, remarcabila femeie care a devenit primă femeie neurochirurg din România.
În perioada cea mai dificilă, 1942-1946, “programul începea la 5 dimineaţă, când dr.Dumitru Bagdasar vizita pavilionul răniţilor, după care urmau operaţiile, până la 2 p.m.”, îşi aminteşte dr. Sofia Ionescu, ultima membră din “echipa de aur” a lui D. Bagdasar. “A imprimat echipei sale de lucru un ideal de ordine, conştiinciozitate şi muncă intensă (10-12 ore pe zi în spital), de la şef până la intern, care a dus la salvarea multor vieţi“.
„Când a organizat prima clinică românească de neurochirurgie, dr. D. Bagdasar a pornit “de la mai puţin decât nimic“. Nu numai că pentru o asemenea întreprindere nu exista “nici o bază materială sau umană”, dar trebuiau depăşite mari obstacole: “neîncrederea, îndoielile şi lipsa de înţelegere”, la care eu aş adăuga şi prejudecata.” scria fiica lui Dumitru Bagdasar, Alexandra Bellow în articolul „Asclepios versus Hades în România”, apărut în Revista 22.
Întors de la Paris (1924) a lucrat în laboratorul sus-amintit (cu profesorul Ştefan Besnea), la care a rămas până la sfârşitul vieţii sale. Acolo şi-a dat seama de importanţa neuroanatomiei şi neurohistologiei. S-a transferat la Spitalul de urgenţă din Bucureşti (1933), iar din 1935 la Spitalul Central, prin concurs. Între 1937 – 1945 a activat în calitate de funcţionar la catedra de Neurochirurgie din Bucureşti. La clinica sa, se internau bolnavi din Ungaria, Bulgaria sau Palestina.
Între 1931 – 1941 a efectuat 1800 de operaţii pe sistemul nervos. În 1939 a participat la Congresul Naţional de Chirurgie din Bucureşti. Dumitru Bagdasar a avut o intensă activitate ştiinţifică, aducând contribuţii originale în domeniul cordotomiilor spinale, tuberculoamelor cerebrale şi patologiei tumorale a măduvei spinării. Împreună cu State Draganescu şi Constantin Arseni a dezvoltat o metodă originală de tratament al craniostenozelor. Rezultatele cercetărilor sale, în domeniul traumatismelor cranio-cerebrale, al abceselor intracraniene şi al investigaţiilor histopatologice şi clinice asupra tumorilor cerebrale, au fost publicate în tratate de referinţă, dintre care “Tuberculoamele cerebrale” (1940),”Traumatismele cranio-cerebrale” (1943), “Boala lui Lindau” (1944). În anul 1941, a publicat o metodă originală de tratament neurochirurgical al oxicefaleei.
La 8 noiembrie 1946 a creat Institutul de Endocrinologie Bucureşti. Între anii 1945 – 1946 a fost profesor de Neurochirurgie la Facultatea de Medicină din Capitală. Academia Română îl declară, post-mortem, membru de onoare ( 1948 ), iar în anul 1956 Clinica de neurologie a Spitalului Central primeşte numele savantului. Dumitru Bagdasar a studiat traumatismele cranio–cerebrale, compresiunile radiculo–medulare, abcesele intracraniene, a localizat evoluţia tuberculomului cerebral.
A condus clinica sa cu metodă şi ordine, cu focul pasiunii sale profesionale; avea respect pentru valoarea oamenilor, era mândru şi demn.Celor peste 50 de articole de specialitate publicate li se adaugă teza de doctorat. Întreaga sa activitate operatorie şi de cercetare şi-a găsit sinteza în volumul redactat în franceză împreună cu Constantin Arseni,“Traité de Neurochirurgie”, apărut postum în 1951 la Editura Academiei Romane.
Activitatea politică
Fiind om cu vederi politice de stânga a intrat în jocul comuniştilor, colaborând la “Ajutorul Roşu”, ajutând pe antifasciştii din ilegalitate, apărându-i în procese, iar din 1942 a intrat în Partidul Comunist din România. După 1944 a făcut parte din Apărarea Patriotică (pe care a condus-o între 1942 şi 23 august 1944 ), organizând în universitate mişcarea comunistă. După 1944 a mai făcut parte şi din Comitetul Executiv al Partidului Naţional Popular. A fost unul din iniţiatorii ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică), luptând contra partidelor politice istorice (Naţional – Ţărănesc şi Liberal ). La 6 martie 1945 a fost numit ministrul Sănătăţii în guvernul dr. Petru Groza, calitate în care a creat 60 de circumscripţii rurale noi, sanatorii, 100 de case de naşteri la ţară, a dirijat campanii antitifosexantematice, a febrei tifoide, a febrei recurente.
La 15 iulie 1946 încetează din viaţă în Bucureşti şi, în onoarea sa, a fost dat numele Dumitru Bagdasar Spitalului Central de Boli Nervoase si Mintale din Bucureşti.
Vorbind despre Bagdasar, “creatorul primei şcoli de neurochirurgie din tara noastră“, dr. Arseni nota: „În primul rând, personalitatea doctorului Bagdasar era dominată de o nevoie fundamentală de instruire vastă şi profundă, de tenacitate şi de o neobişnuită putere de muncă. Aş spune că această nevoie era la el una vitală, nu putea trăi fără a se instrui şi fără a munci“.
„Dr. Sofia Ionescu îşi aminteşte scena finală, a despărţirii. Era la începutul verii lui 1946. Tata i-a chemat pe toţi trei la modesta sa casă de vară la Brează, ca să-şi ia rămas bun. “Camera era golaşă, el vorbea cu greutate, se vedea că este pe moarte”. L-a desemnat pe C. Arseni ca succesor al său şi i-a făcut să promită că vor continuă să lucreze împreună în echipă şi vor susţine dezvoltarea neurochirurgiei, fără a neglija nici activitatea ştiinţifică. Ei au luat aceste recomandări drept testamentul tatălui meu.”, nota Alexandra Bellow în Revista 22.
Fiica despre ilustrul părinte
Voi încheia cu câteva paragrafe din acelaşi articol al fiicei lui D. Bagdasar, apărut în Revista 22:
„Viaţa tatălui meu a fost o permanentă luptă. Nimic nu i-a venit “de-a gata”. În copilărie şi tinereţe, el a trăit mereu la marginea sărăciei. Când a crezut că “problema banilor” s-a rezolvat, în sfârşit, prin intrarea sa la Institutul Medico-Militar pentru a-şi încheia studiile în medicină, a izbucnit Primul Război Mondial şi a fost trimis pe front, ca medic militar; aici s-a îmbolnăvit de tifos şi a supravieţuit cu greu. Setea de învăţătură şi forţa de muncă prodigioasă cu care a fost înzestrat au fost alimentate într-o mare măsură şi de dorinţa sa arzătoare să contribuie la depăşirea mizeriei şi suferinţei umane pe care din tinereţe le-a văzut şi le-a trăit pe viu.
Părinţii mei s-au întâlnit ca studenţi medicinişti şi au descoperit curând că se află pe aceeaşi lungime de undă: mama era în anul I, tata în ultimul an. Prilejul a fost o nuntă de elită, unde mama nu a putut să nu observe pe tânărul neobişnuit, care se prăpădea de râs (motivul era faptul că purta cu acest prilej un costum de împrumut extrem de simandicos, care-l făcea să nu se simtă în pielea lui!). Mama nu mai întâlnise niciodată un astfel de om. Nu-l interesau banii. El visa să introducă în România o ramură nouă, revoluţionară a medicinei: neurochirurgia. Dorea să deschidă pe lângă Spitalul Militar o clinică “gratuită”, unde doctorii să doneze pe rând câteva ore pe săptămână pentru a examina pacienţi care nu au condiţia materială să plătească.
În acest sens, a adresat administraţiei spitalului un memorandum; iniţiativa nu l-a făcut prea popular printre ceilalţi doctori. Avea o adevărată adoraţie pentru Louis Pasteur, fiindcă Pasteur a salvat multe vieţi, a scutit omenirea de atâta suferinţă, dar şi pentru simplitatea şi modestia acestuia (Pasteur a refuzat să fie înmormântat în Panteon, a preferat în schimb să “petreacă eternitatea în Institutul său mult iubit”).’
Iar mama i-a fost cea mai apropiată confidentă. În fazele timpurii, când tatăl meu lupta să întemeieze neurochirurgia în România, mama a lucrat împreună cu el, secondându-l în sala de operaţie şi colaborând cu el la numeroase lucrări ştiinţifice. L-a asistat ani de zile la operaţii, până când el a reuşit să-şi formeze “echipa de neurochirurgie”. În anii aceia, o operaţie pe creier dura multe ore. Sângele, suferinţa, tensiunea din sala de operaţii erau absolut istovitoare fizic şi emoţional. După operaţiile reuşite, mama glumea cu tata: Crezi că Regele Hades se va supără că i-ai mai furat un supus? În scurta sa viaţă, tata a avut două mari iubiri: mama şi neurochirurgia. Nu este o exagerare a spune că a doua lui casă a fost Clinica."
Surse:
Personalităti româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii (Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982)
Dumitru Bagdasar – Muncă şi caracter (Editura Eminescu, 1987)
Revista 22 – Anul XIV (755) (25 August – 1 Septembrie 2004)
ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Bagdasar
