„Ca și în cazul oricărei alte specii, noi, oamenii, suntem aici din întâmplare. Dar este uluitor cât de multe lucruri — oricare dintre ele putând să nu se fi întâmplat niciodată — a trebuit să se petreacă într-un anumit fel pentru ca oricare dintre noi să existe”.
„Șansele ca o anumită planetă să aibă viață complexă… Ei bine, aceasta este mai degrabă o opinie, pentru că nu știm nimic despre viața din alte părți ale universului. Însă majoritatea oamenilor de știință pe care îi cunosc și care se gândesc profund la această problemă consideră că probabilitatea existenței vieții în altă parte este foarte mare. S-ar putea să nu fie genul de viață cu care suntem obișnuiți. Nu vorbim de girafe și sequoia, ci măcar de lucruri precum microbii. Da, cred că există o probabilitate foarte mare ca viața să fie prezentă în abundență în altă parte în universul nostru.
Noi, ca ființe gânditoare — și ne place să credem că ne numărăm printre cele mai complexe lucruri de pe Pământ — dacă privim istoria planetei, vedem că, dacă am fi vizitat Pământul în primele 4 miliarde de ani din existența sa, nu am fi fost neapărat impresionați de ce am fi găsit viu.
În mare parte a acelei perioade, viața a fost unicelulară. Doar în ultima jumătate de miliard de ani viața a devenit macroscopică. Așadar, dacă am putea călători prin univers și am preleva probe de viață din diverse locuri, probabilitatea este ca, de cele mai multe ori, să fie vorba de viață microbiană — complexă din punct de vedere biochimic, dar nu neapărat complexă anatomic sau comportamental. Este greu de evaluat frecvența cu care vom găsi creaturi mai mari și cu comportamente complexe pe alte planete.
Pentru ca specia noastră să existe — și, la nivel individual, pentru ca fiecare dintre noi să existe — a trebuit să se întâmple un număr uriaș de lucruri potrivite, la toate scările: cosmologică, geologică și biologică.
Privind istoria lungă a vieții pe Pământ, ai putea fi tentat să crezi că a existat un fel de progres, aproape ca și cum ar fi avut o direcție, un scop și că unele lucruri sunt previzibile. Deloc. Dacă analizezi cu atenție istoria geologică și biologică a planetei, a fost un parcurs aleatoriu prin tot felul de evenimente.
Pământul evoluează ca entitate fizică, iar viața trebuie să evolueze împreună cu el. Este important să înțelegem această relație, această cuplare între planeta fizică pe care există viața și ceea ce se întâmplă cu viața însăși. Întrețesând aceste două aspecte, obținem o serie incredibilă de accidente care ne-au dat lumea pe care o cunoaștem astăzi.
Aceasta reprezintă o problemă filosofică profundă pentru umanitate. De milenii, filosofi și teologi s-au întrebat: „Apare totul cu un scop sau unele lucruri apar din întâmplare?”. Abia în ultimii circa 60 de ani oamenii de știință au început să spună: „Este uimitor șirul de evenimente care a fost necesar pentru ca noi să fim aici” și că foarte multe lucruri s-ar fi putut desfășura altfel, astfel încât noi să nu fi existat deloc, atât individual, cât și, cu siguranță, ca specie.
În cartea mea „A Series of Fortunate Events: Chance and the Making of the Planet, Life, and You” am descris o serie de evenimente norocoase. Aproape că am decis să o tratez ca pe o nouă poveste a originii. Am ales să „uit” primele aproape 4,5 miliarde de ani de viață pe Pământ și să încep cu impactul asteroidului de acum 66 de milioane de ani, deoarece acesta a reprezentat o resetare completă a vieții pe planetă. Acesta a fost cu adevărat catalizatorul lumii pe care o cunoaștem acum și „radierea” lumii care a precedat-o.
Ceea ce s-a întâmplat acum 3,8 miliarde de ani este neclar. Este foarte greu pentru oamenii de știință să știe ce evenimente biochimice au avut loc și unde anume. Nici măcar nu putem exclude posibilitatea ca viața să fi sosit de altundeva.
Originea vieții pe Pământ este un subiect extrem de fascinant, dar și foarte greu de deslușit. Odată ce ai viață celulară de tipul unei bacterii tipice, povestea evoluției — fiziologia, modul de captare a energiei de la Soare, reacțiile chimice ale vieții, marile evenimente geologice — devine mai clară.
Dar, dacă o aducem mai aproape de noi, eu consider începutul poveștii noastre momentul de acum 66 de milioane de ani, pentru că impactul asteroidului a șters practic lumea anterioară și a deschis epoca mamiferelor, din care am evoluat. Așadar, înțelegerea ultimilor 66 de milioane de ani este mult mai clară și mai concretă decât speculațiile despre acum 3,8 miliarde de ani.
Ceea ce este remarcabil la epoca în care trăim și care a avut un rol în apariția noastră este epoca glaciară. Trăim într-un moment neobișnuit în ceea ce privește clima Pământului.
În ultimele 2,5 milioane de ani am fost într-o epocă glaciară în care ghețurile avansează și se retrag periodic în emisfera nordică. Aceasta a început acum 2,5 milioane de ani; epoca glaciară precedentă fusese acum circa 300 de milioane de ani. De exemplu, după impactul asteroidului de acum 66 de milioane de ani, Pământul nu avea gheață la poli.
Îți poți imagina păduri întinzându-se de la un pol la altul și absența totală a gheții. Planeta era foarte caldă și verde. Dar, în ultimii 60 de milioane de ani a trecut printr-o răcire treptată, ajungând la actuala perioadă glaciară acum 2,5 milioane de ani.
Este interesant să ne întrebăm ce implicații are această perioadă unică pentru umanitate și pentru celelalte viețuitoare ale Pământului. Iar implicațiile sunt profunde. Au existat câteva evenimente în care aproximativ 75% sau mai mult din toate speciile au dispărut într-un timp scurt — evenimente pe care le numim extincții în masă.
În ultima jumătate de miliard de ani au fost cinci asemenea episoade. Cauzele a două dintre ele sunt destul de clare. La sfârșitul Permianului, acum aproximativ 250 de milioane de ani, o perioadă de vulcanism masiv a eliberat în atmosferă cantități uriașe de gaze nocive și gaze care au modificat clima, ducând la dispariția a peste 90% dintre specii — o tranziție uriașă în istoria vieții.
Apoi, acum 66 de milioane de ani, un asteroid cu diametrul de circa 10 km, care călătorea cu aproximativ 80.000 km/h, a lovit Peninsula Yucatán. Consecințele acestui impact au produs schimbări climatice globale, incendii uriașe etc., care au dus la dispariția a peste trei sferturi din speciile de plante și animale.
Știm că extincțiile în masă sunt asociate cu schimbări rapide de mediu, provocate de factori diferiți, dar cu efect rapid. După fiecare viața și-a revenit, însă în moduri foarte diferite, cu „câștigători” și „perdanți” diferiți. După impactul asteroidului, „câștigătorii” au fost mamiferele, care timp de 100 de milioane de ani fuseseră un grup minor.
Există două mari coliziuni care au stat la baza existenței noastre de azi și care s-ar fi putut să nu aibă loc deloc.
Prima a fost impactul asteroidului de acum 66 de milioane de ani. Acea rocă orbita prin sistemul solar de sute de milioane de ani, poate mai mult, și s-a întâmplat să intre în atmosferă atunci, lovind Yucatánul. A fost cel mai mare impact cunoscut de pe Pământ sau Lună în ultima jumătate de miliard de ani. Ar fi putut ușor să rateze planeta sau să lovească altă zonă. Geologii cred că locul impactului a contat mult: rocile din Yucatán conțineau carbonați și sulfuri care, aruncate în atmosferă, au blocat lumina Soarelui și au oprit producția de hrană la scară planetară. Doar 1–13% din suprafața Pământului are această combinație de roci. Dacă asteroidul ar fi lovit cu o jumătate de oră mai devreme sau mai târziu, în Atlantic sau Pacific, dinozaurii ar fi fost probabil încă aici, mamiferele ar fi rămas un grup minor și noi nu am fi avut această discuție.
A doua mare coliziune, mai puțin cunoscută, este cea care a declanșat epoca glaciară: ciocnirea plăcii tectonice a subcontinentului indian cu placa asiatică acum circa 40 de milioane de ani. Aceasta a dus la formarea Himalayei. Când roca este expusă la suprafață, ea absoarbe dioxidul de carbon din atmosferă, care ajunge apoi în oceane. Pe parcursul a milioane de ani, acest proces a redus suficient nivelul de CO2 pentru a declanșa epoca glaciară.
Subcontinentul indian se afla lângă Madagascar, sub ecuator, acum 65 de milioane de ani, când asteroidul a lovit Yucatánul și se deplasa spre nord mult mai rapid decât alte plăci tectonice, fiind mai mic și mai subțire. Plăcile tectonice actuale s-au format acum circa 140 de milioane de ani, când un supercontinent s-a rupt, asemenea unei farfurii care cade pe podea și se sparge în bucăți. Una dintre acele bucăți a fost subcontinentul indian, care a „alergat” spre nord până a lovit Asia.
Deci, aceste două mari coliziuni — asteroidul și subcontinentul indian cu Asia — au avut mult de-a face cu clima în care trăim astăzi și cu biosfera în care trăim astăzi, o biosferă fără dinozauri, dar plină de mamifere, din care au evoluat primatele, strămoșii noștri, și, în cele din urmă, specia noastră. Și este destul de ușor de imaginat cum asteroidul nu ar fi trebuit neapărat să lovească, și cu siguranță că dacă acea placă s-ar fi rupt în orice alt mod posibil am putea încă trăi într-o lume mult mai caldă, iar specia noastră s-ar putea să nu fi apărut niciodată pe continentul african.
Așadar, aceste două coliziuni — una cu adevărat catastrofală, cealaltă puțin mai subtilă — au fost evenimente profunde pentru viitorul umanității, pentru că pot spune cu certitudine că, fără impactul asteroidului, mamiferele ar fi rămas un jucător minor pe scena Pământului. Și, desigur, noi suntem mamifere și am evoluat din primate, iar dovezile pentru asta sunt duble: timp de 100 de milioane de ani mamiferele au coexistat cu dinozaurii, dar erau ecologic mult mai puțin semnificative. Abia după ce aceștia au dispărut, mamiferele au preluat controlul.
Al doilea impact — coliziunea care a declanșat în cele din urmă Epoca de Gheață — este extrem de important, pentru că trebuie să ne gândim la strămoșii noștri și la povestea hominizilor. Povestea hominizilor nu este, de fapt, una despre cald și rece, așa cum te-ai aștepta când te gândești la epocile glaciare, ci mai degrabă despre umed și uscat. Iar aceste cicluri umed-uscat au fost destul de frecvente, geologic vorbind, în locuri precum Africa de Est. Aceasta a pus o mare presiune asupra speciilor să evolueze — aceste intervale de umed și uscat, rece și cald, mai ales în emisfera nordică, au produs o mare variabilitate a vegetației și au forțat animalele să se adapteze.
Dar cel mai important fapt despre istoria noastră, istoria hominizilor, este că, în partea timpurie și mijlocie a acelei Epoci de Gheață, creierul nostru și-a triplat volumul. Acest lucru este remarcabil. Creierul hominizilor a rămas la aproximativ 400 cm³ pentru mult timp, apoi a început să crească rapid. Această expansiune a fost însoțită și de o creștere a complexității comportamentale: fabricam unelte de piatră de forme variate, iar pe parcursul unui milion – un milion și jumătate de ani, trusa noastră de unelte a devenit mult mai diversă. Am descoperit focul și l-am folosit pentru căldură, gătit etc.; deveneam practic o maimuță tehnologică.
Într-o perioadă echivalentă cu circa două treimi din Epoca de Gheață am ajuns la dimensiunea creierului uman modern. Maimuța capabilă să creeze unelte și să dezvolte tehnologie putea să își modeleze propriul mediu și era mult mai puțin vulnerabilă la oscilațiile climatice ale Epocii de Gheață.
Epoca de Gheață a fost un test dur, din care a ieșit o linie de maimuțe cu creier mare, creatoare de unelte, capabile să construiască habitate, cu comportamente complexe și abilități de vânătoare — strămoșii noștri.
Avem deci de „mulțumit” Epocii de Gheață pentru existența noastră. Și coliziunii subcontinentului indian cu Asia, pentru Epoca de Gheață.
Este greu să îți imaginezi cum un asteroid de 10 km lățime ar putea afecta o planetă cu diametrul de 12.800 km — e ca o bilă de aer comprimat lovind peretele unui hambar. Dar una dintre explicațiile esențiale este că acea bilă zbura cu 80.000 km/h. A forat un crater de 200 km lățime în Yucatan, aruncând în atmosferă și dincolo de ea cantități uriașe de materie. Când acesta a revenit pe sol, a fost ca o ploaie de trilioane de meteoriți încinși peste întreaga planetă.
Stratul rezultat din acest impact se găsește pe tot globul — am fost personal în mai multe locuri și am atins acel strat. Experiența îți dă fiori: lumea era complet diferită sub față de deasupra.
Acei meteoriți încinși au creat o atmosferă sufocantă, cu temperaturi ca într-un cuptor, au declanșat incendii și au distrus vegetația. Apoi, cenușa și praful din atmosferă au blocat Soarele timp de unul până la trei decenii. Fără Soare, fotosinteza a încetat pe uscat și în ocean. Chiar și cele mai mici organisme marine au suferit extincții în masă, iar cele mai mari — cele mai dependente de hrană — au dispărut primele. Pe uscat, nimic mai mare de 25 kg nu a supraviețuit. Zona forestieră a dispărut complet, iar majoritatea păsărilor au pierit.
Doar câteva specii au scăpat: animale care săpau vizuini, cele semi-acvatice, cele din specia crocodililor, broaștele țestoase, unele păsări de țărm și mamifere mici, capabile să se reproducă rapid și să supraviețuiască cu mai puțină hrană.
Impactul a fost ca un buton de resetare ecologică. Dispariția marilor reptile a lăsat spațiu pentru supraviețuitori: broaște, păsări și mamifere au cunoscut o explozie de diversitate. Fosilele descoperite lângă Colorado Springs documentează primul milion de ani după impact, arătând cum mamiferele au devenit mai mari decât fuseseră vreodată în cei 100 de milioane de ani anteriori.
Dovezile din fosile sunt clare: asteroidul a deschis calea pentru diversificarea rapidă și succesul mamiferelor, păsărilor și altor grupuri care domină astăzi planeta”.
Textul este traducere și adaptare după Human evolution
Imagine: depositphotos.com
