După cum probabil cei care intră pe acest site în mod regulat au observat, în ultimii 2 ani am publicat multiple articole cu privire la nutriție/ alimentație. Mă apropii de final și cu acest domeniu (după ce am scris pe larg despre fizică, biologie, tehnologie, psihologie sau cosmos, printre altele) și va trebui să identific altul de interes pentru următorii doi ani 😀.
În tot acest timp mi-am cristalizat o serie de concluzii simple cu privire la legătura dintre alimentație și sănătate. Surprinzător, cel puțin pentru mine, este că, în fapt, marile descoperiri din acest domeniu sunt de bun-simț și în niciun caz nu revoluționează modul în care gândim despre hrănire. Sigur, cei care își asigură un venit ca urmare a implicării în domeniul nutriției au tendința de a pune în evidență lucruri mici, încercând să creeze impresia că au o mare relevanță - desigur, pentru a-și demonstra utilitatea.
De pildă, probabil că cea mai rezonabilă și mai importantă concluzie pe care o poți trage după ce te lămurești cam ce gândesc cercetătorii în domeniul nutriției umane este următoarea: trebuie să mâncăm așa cum mâncau strămoșii noștri care aveau acces la o alimentație decentă și să nu mâncăm mult. În alte cuvinte asta înseamnă, în esență: să evităm produsele inventate de industria alimentară modernă, adică produse înalt-procesate, cu multiple adaosuri de substanțe chimice (zahăr, sare și grăsimi, printre altele) care au rolul de a prelungi perioada de valabilitate a produselor și de a fi gustoase, dar au efecte nocive asupra organismului.
DE CE ȘTIRILE DESPRE NUTRIȚIE SUNT CONTRADICTORII
Încep cu un exemplu din alt domeniu: meditația. Niciodată nu am reușit să accept acele concluzii conform cărora meditația are efecte formidabile asupra sănătății. Nu văd cum ar putea fi astfel. La urma urmelor, meditația, într-o formă populară a ei, este concentrarea pentru câteva minute pe zi la respirație. Că acest act banal schimbă fiziologia organismului - pur și simplu nu are bază explicativă. De ce ar fi așa?
Că există o corelație între meditație și sănătate, sigur, e ușor de înțeles. Pentru că cei care au răbdare să piardă timpul numărând cadența respirației au, de regulă, un stil de viață care promovează sănătatea. Luați exemplul călugărilor budiști: aceștia au un stil de viață, în ansamblu, care stimulează o dezvoltarea armonioasă a minții și trupului. Dar că există o legătură de cauzalitate directă și exclusivă între meditație și sănătatea trupului - nu cred.
Cum am mai spus și în alte articole, nu am nimic cu meditația, dar mi se pare mai util ca în loc să număr de câte ori respir să citesc câteva pagini de filozofie densă (încercați Etica nicomahică, de Aristotel, de pildă), căci am impresia că mă îmbogățesc cu câteva gânduri încă negândite.
Am dat acest exemplu, al meditației, pentru că este, cred, ilustrativ apropo de una dintre problemele studiilor din domeniul nutriției: identificarea unei false cauze pentru anumite efecte observate.
Și acum să ajungem la motivele pentru care informațiile publice despre nutriție sunt, de regulă, de proastă calitate.
Un motiv este cel explicat mai sus: pentru că rezultatul cercetărilor se focalizează pe un singur aspect (un singur aliment sau o practică anume), deși factorii care contribuie la rezultat sunt multipli (și ignorați de cercetători). La un moment dat, de pildă, apăruse știrea că dacă mănânci 12 alune de pădure pe zi, își lungești viața cu doi ani. Pare ridicol și este ridicol. Cum poți stabili asta cu precizie? Gândiți-vă doar cât de complex este organismul uman și câți factori majori influențează starea organismului: zestrea genetică (predispoziția spre anumite boli), gradul de sedentarism (obezitatea), calitatea alimentației, calitatea somnului, nivelul de stres zilnic, calitatea mediului în care trăiți (nivelul de poluare, stresul generat de temperatura mediului etc.) șamd. Toți acești factori, în proporții de nimeni știute, afectează ceea ce suntem. Dar doi ani sunt asigurați de cele 12 alune? 😀
Un alt motiv este că rezultatele care apar în media au la bază, de regulă, studii epidemiologice sau observaționale (care au la bază presupusele obiceiuri ale unor grupuri mari de persoane). Concret, cercetătorii solicită unor grupuri de oameni să completeze chestionare din care să rezulte obiceiurile lor alimentare. Dar cât de precise pot fi acestea? Încercați să spuneți ce ați mâncat în ultimul an. Ce vă amintiți? Cât de preciși puteți fi? De câte ori ați mâncat la restaurant? Dar fast-food? De câte ori ați mâncat carne de porc? Câte mere?
Sigur, s-ar putea gândi că deși individul nu-și poate aminti în detaliu, când pui cap la cap toate datele, de la zeci de mii de oameni, poate, totuși, concluziile sunt relevante. Dar dacă nu poți avea încredere în calitatea datelor colectate de la fiecare individ care face parte din studiu, de ce ai putea avea încredere în calitatea concluziilor?
Se tot vorbește, de exemplu, în ultimii ani, despre consumul de carne roșie, care ar duce la apariția cancerului. În primul rând, cancerul are o multitudine de cauze, de cele mai multe ori neștiute (și există, în fapt, o multitudine de boli denumite „cancer”). În al doilea rând, probabil că o carne roșie de calitate nu are de ce să genereze cancer, dat fiind că este parte din alimentația noastră ancestrală. În al treilea rând, este foarte relevant ce tip de carne roșie au consumat cei care răspund la chestionare (înalt-procesată, de slabă calitate (în funcție de calitatea hranei și a modului de viața al animalului sacrificat)). În al patrulea rând, câți știu care este calitatea cărnii mâncate? Iar dacă nu știe participantul la studiu, nu are de unde ști nici cercetătorul. În al cincilea rând, procentele care arătă riscul (exprimări de genul: „carnea roșie crește riscul de cancer de X cu Y procente”) nu par să ia în calcul alți factori, așa cum vorbeam mai sus (este posibil ca cei care consumă carne roșie în exces să aibă și alte preferințe alimentare care sunt nocive). Pe scurt, cele mai multe studii sunt de proastă calitate și propun concluzii care nu au la bază stabilirea unei relații de cauzalitate între consumul unui anumit produs și anumite consecințe (boli).
Un alt motiv este acela că oamenii nu sunt musculițe de oțet sau șoareci. Dar titlurile din presă sunt de genul: „Alimentul X provoacă Y”. Uneori nici nu afli de unde știm asta, dacă studiul a fost pe oameni ori pe animale de laborator (ori poate in vitro, pe țesuturi/ grupuri de celule). Deși este normal ca cercetătorii să efectueze studii pe astfel de animale, pentru obținerea unor informații preliminare, transferul concluziilor către specia umană cu aerul că acestea sunt certe și aplicabile în cazul omului pare forțat. Pur și simplu nu poți stabili cu certitudine că dacă o anumită substanță a crescut durata de viață la șoareci cu 20%, în mod cert respectiva substanță va avea un impact pozitiv asupra longevității la om.
Un alt motiv este acela că studiile clinice relevante sunt greu, spre imposibil, de făcut. Studiile clinice presupun efectuarea unor cercetări controlate, în care cercetătorii pot determina în mod precis tipul de alimentație folosit de cei care participă la studiu. Dar gândiți-vă la dificultățile, adesea, insurmontabile care apar în acest caz. Că să fii sigur că participanții la studiu consumă exact alimentele dorite de cercetători, trebuie să-i izolezi! Dacă nu faci asta, cum știi sigur că respectivii nu amestecă alimentele prescrise cu altele odată ajunși acasă? Dar dacă îi izolezi pe subiecți, pentru cât timp o poți face? O lună? Două? În acest caz, cât de relevant este rezultatul cercetării? Ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi extins studiul la 1 an? Dar la 20 de ani? Și mai este o întrebare pe care o găsesc relevantă: ce sens are un studiu în care subiecții sunt strict controlați, de vreme ce lumea reală nu arată așa? În lumea reală sunt diverse atracții și oportunități care, cu excepția fanaticilor, diversifică dieta, oricât de ferme ar fi convingerile alimentare ale oamenilor.
Soluțiile extreme nu au cum funcționa pe termen lung. Am scris recent despre un „atlet al întineririi”, un american bogat care nu vrea să moară și care recurge la o dietă extremă pentru a întineri. Acesta mănâncă un număr limitat de produse zilnic și utilizează peste o sută de substanțe chimice, extrase din diverse plante, încercând să „automatizeze” alimentația. Numărul limitat de alimente ingerate și focalizarea pe suplimente alimentare, în dauna alimentelor integrale, nu are cum funcționa pe termen lung, oricât de mult și-ar analiza sănătatea organelor interne.
Un alt exces mi se pare cel referitor la postul negru prelungit (nu știu să existe un echivalent pentru eng. „fasting”, așa că folosesc termenul de „post”, fără o conotație religioasă). Nu contrazic studiile care spun că, pe termen scurt, restricția alimentară severă poate avea rezultate bune, dar nu este clar de ce ar trebui să fie acesta un mod de viață. Contează, cred, cu ce comparăm postul. Dacă treci de la o perioadă de exces caloric și alimentație de proastă calitate la post negru, desigur, parametrii organismului se vor îmbunătăți. Dar dacă ai optat pentru o alimentație echilibrată, administrată într-un interval de 10 ore pe zi, nu e clar de ce ar trebui să recurgi la post. Exceptându-i pe fanatici, care sunt dispuși la orice tip de comportament, majoritatea populației nu poate recurge la metode extreme, care, oricum, sunt în dezarcord cu trecutul noastru alimentar ca specie. Deși cu certitudine strămoșii noștri au avut, unii, și perioade în care nu aveau alimentele dorite în cantitățile dorite zilnic (se întâmplă și astăzi cu parte din populația lumii), puțin probabil ca lipsa alimentației să fi fost norma în perioade normale (nu de război, prizonierat etc.). Postul negru nu pare a fi parte dintr-un regim de viață echilibrat și normal.
Faptul că restricția calorică (număr redus de calorii) este posibil să fie utilă doar pentru cei care au o alimentație de slabă calitate este ilustrată și de două studii pe maimuțe (vezi aici rezumate - 1 și 2, în NYTimes; articolele pot fi citite integral). În studiul în care maimuțele au primit hrană de calitate, nu s-au observat beneficii ale restricției calorice sub aspectul longevității; în cel care primeau alimente înalt-procesate, deci hrană proasă, da.
N-aș vrea să se înțeleagă că am devenit un guru în domeniul alimentației, că am toate răspunsurile, iar acum cred că cercetarea în acest domeniu este inutilă. Chiar și cu marile probleme de proiectare și executare, studiile din domeniul nutriției au ajuns totuși la concluzii rezonabile în ce privește alimentația. Și am spus asta în multiple articole: în esență, știința nutriției, deși imperfectă, are clar stabilite principiile unei alimentații sănătoase.
Scopul articolului este acela de a atrage atenția asupra faptului că, de regulă, articolele senzaționaliste și focalizate pe alimente unice (gen: „consumul a 12 alune prelungește viața cu 2 ani”) sunt, cel mai probabil, greșite, cu sau fără intenția celor care le-au derulat. Iar printre cauzele știrilor senzaționaliste și ale articolelor contradictorii pe diverse subiecte sunt, cred, și cele expuse în acest articol.
Regulile unei alimentații sănătoase sunt relativ simple. Le puteți citi aici.
