Autobiografiile noastre se nasc din punerea laolaltă a multora dintre evenimentele pe care le-am trăit, dar noi suntem cei care alegem ce anume să includem în ele. Care sunt mecanismele care ne fac să ne amintim îndeosebi anumite momente ale vieţii?
Cum funcţionează memoria animalelor? (2)
Ziua în care ai absolvit liceul. Primul concert la care ai participat. Primul sărut. Aceste amintiri personale sunt separate de cele legate de listele de cumpărături sau marile capitale ale lumii. Amintirile autobiografice ne definesc; ele sunt ceea ce suntem şi noi.
Totuşi ele nu sunt niciodată complete, anumite perioade ale vieţii noastre fiind responsabile pentru o mulţime de amintiri, pe când alte perioade pur şi simplu sunt trecute cu vederea. Ce forţe ne determină să ne amintim un eveniment, dar să-l uitam pe un altul? Până recent, acest subiect a constituit o cutie neagră pentru cercetători, dar în prezent ei au început să facă paşi mari înspre înţelegerea modului în care minţile noastre ne creează, ne scriu povestea vieţii.
Creierele noastre încep să-şi amintească de la o vârstă fragedă, învăţând asociaţii simple chiar dinainte de a ne naşte. Un studiu relativ minor a aflat chiar că nou-născuţii au tendinţa de a se opri din plâns atunci când aud melodia de generic a unui show TV urmărit de mamele lor atunci când erau însărcinate, poate pentru că aceasta le aminteşte de confortul de care aveau parte atunci când încă se aflau în pântecul mamei. Dar noi nu ne putem aduce aminte în mod conştient evenimente specifice înainte de vârsta de 2 sau 3 ani, moment la care amintirile autobiografice încep să se dezvolte. Chiar şi aşa, ne este foarte greu să ne amintim prea mult despre perioada de dinaintea vârstei de 6 ani.
Până în prezent, trei factori diferiţi au fost consideraţi a fi responsabili pentru aceste amintiri neclare. Prima posibilitate ar fi că reţeaua neuronală dintre hipocamp, locul în care sunt stocate amintirile şi restul creierului nu este destul de matură, aşa că experienţele din această perioadă s-ar putea să nu fie niciodată cimentate în amintiri pe termen lung. De asemenea, aptitudinile lingvistice primare joacă un rol cheie, spune Martin Conway de la City University din Londra, pentru că cuvintele oferă un fel de schelă de care să ne rezemăm amintirile pentru a le putea recupera mai târziu. Experimentele acestuia au arătat următorul lucru: copiii nu au tendinţa de a-şi aminti un eveniment decât din momentul în care au învăţat şi cuvintele necesare pentru a-l putea descrie.
Un simţ al propriei identităţi este, de asemenea, foarte important în cazul amintirilor unor evenimente sau experienţe particulare. Într-o serie de experimente, Mark Howe de la Universitatea Lancaster din Marea Britanie le-a arătat unor copii un leu de jucărie, pe care l-a pus apoi într-un sertar. O săptămână mai târziu, cei care se puteau recunoaşte într-o oglindă, semn că aceştia îşi dezvoltaseră un simţ al sinelui, erau capabili să-şi amintească unde pusese jucăria, în timp ce copiii care nu trecuseră testul oglinzii, nu ştiau unde se află aceasta.
Pe măsură ce creştem, identităţile şi amintirile noastre se dezvoltă împreună, ca într-un dans intim. În timp ce evenimentele din viaţa ta îţi modelează opiniile despre sine, propria personalitate determină ceea ce îţi aminteşti; cineva care crede că este curajos s-ar putea, de pildă, să nu poată să-şi amintească un eveniment în care a dovedit laşitate. "Propriile păreri despre tine însuţi şi modul în care te raportezi la trăsăturile propriei personalităţi au un rol extrem de important în amintirile autobiografice”, spune Robyn Fivush de la Universitatea Emory din Atlanta, Georgia.
Ghizii responsabili pentru aceasta sunt părinţii noştri, care ne formează identităţile şi ne cimentează amintirile prin modul lor de a povesti. Atunci când într-o familie au loc discuţii asupra unor evenimente personale într-un mod elaborat, copiii îşi dezvoltă o poveste mult mai detaliată asupra propriilor vieţi până la vârsta şcolară decât acei copii ai căror părinţi nu folosesc această metodă a poveştilor. Psihologul Qi Wang de la Universitatea Cornell din Ithaca, New York, crede că această chestiune ar putea explica influenţa pe care o are cultura asupra modului în care ne amintim. De exemplu, părinţii chinezi au tendinţa de a se concentra mai puţin pe experienţele şi emoţiile individuale atunci când discută despre trecut, cu mai puţine detalii, decât americanii. Ca rezultat, Wang a descoperit că amintirile chinezilor, chiar şi în timpul maturităţii, tind a fi mai puţin personale, acestea concentrându-se în schimb pe evenimente care au o semnificaţie socială sau istorică.
Cu cât ne aventurăm mai departe de siguranţa oferită de îmbrăţisările părinţilor, amintirile autobiografice continuă să devină mai elaborate. Diferenţa este destul de evidentă, spune Conway; un copil de 10 ani nu poate reda o poveste de viaţă coerentă, pe când un adolescent de 20 de ani poate să vorbească despre sine mai multe ore. "Ceva are loc în perioada adolescenţei.” Dar ce, mai exact? Până în prezent, studiile care să cerceteze această chestiune lipsesc. "Există o mare deficienţă cu privire la perioada dintre vârsta de 7 ani si adolescenţa târzie, în care nu ştim ce se întâmplă cu adevărat”, spune el.
Scenariul cultural
Noi ştim, totuşi, că suntem mult mai predispuşi la a ne aminti evenimente de la sfârşitul acestei perioade de tineri adulţi, decât din oricare altă perioadă din viaţa noastră. Această "avalanşă de amintiri” s-ar putea datora schimbărilor anatomice care au loc în creierul care se află încă într-un proces de dezvoltare. O altă explicaţie posibilă e faptul că s-ar putea ca creierele noastre să aibă capacitatea de a simţi emoţiile mult mai puternic în adolescenţa şi în maturitatea timpurie, iar amintirile care au legatură cu emoţiile puternice sunt ancorate cu mai multă forţă în mintea noastră.
Sau poate că totul se datorează faptului că multe borne importante ale vieţii noastre, obţinerea permisului de conducere, absolvirea liceului şi prima dragoste, au tendinţa de a avea loc în această perioadă. "Aceste evenimente specifice sunt mult mai probabil să fie reţinute, pentru că ele au la bază şi o semnificaţie culturală”, spune Fivush.
O cercetare recentă care a avut loc în Danemarca oferă suport acestei idei. Annette Bohn şi Dorthe Berntsen de la Universitatea Aarhus au aflat că atunci când copiilor li s-a cerut să scrie despre modul în care ei se văd în viitor, cele mai multe dintre evenimentele pe care ei le-au imaginat aveau loc în maturitatea timpurie, acesta fiind un exemplu revelator al "avalanşei amintirilor”. Deci se pare că suntem conştienţi de acest scenariu cultural al vieţii de la o vârstă foarte fragedă, care ar putea avea un rol modelator în modul în care ne amintim anumite evenimente după ce acestea au loc.
Această descoperire se potriveşte cu ideea că memoria şi perspectiva asupra viitorului folosesc aceleaşi mecanisme cerebrale. De pildă, abilitatea unui copil de a-şi imagina viitorul pare a se dezvolta în tandem cu amintirile sale autobiografice. Între timp, Wang a descoperit faptul că diferenţele culturale care ne modelează vieţile personale ne pot influenţa şi abilităţile de planificare, arătând faptul că chinezii oferă cu o mult mai mică probabilitate detalii personale, specifice decât americanii atunci când vorbesc despre evenimente care vor avea loc.
Amintirile nostre autobiografice nu sunt perfecte, aceasta este sigur. Dar fie că privim înainte, fie că ne întoarcem spre trecut, vieţile noastre personale sunt punctul central în înţelegerea locului pe care îl ocupăm în lume. Aceasta este o chestiune demnă de a fi reamintită.
Rememorarea în comun
Amintirile autobiografice sunt, prin definiţie, personale. Dar asta nu înseamnă ca sunt cu toate ale noastre, spune Amanda Barnier, profesor de ştiinţe cognitive la Universitatea Macquarie din Sydney, Australia. Ea şi colegii ei au intervievat mai multe cupluri care erau căsătorite de mai multe decenii. Nu este surprinzător ce au descoperit: cuplurile care şi-au amintit împreună trecutul au fost capabile să-şi reamintească semnificativ mai multe detalii decât cuplurile pentru care s-a mers pe o abordare individuală.
Mai multe cercetări se concentrează pe punctele negative ale acestui proces, incluzând aici riscul unor amintiri false: nu este neobişnuit ca oamenii să absoarbă amintirile rudelor sau ale soţilor în propria lor poveste personală, de exemplu.
Dar Barnier argumentează că beneficiile acestei reamintiri colaborative au fost trecute prea mult cu vederea. Înţelegerea modurilor prin care cei doi parteneri dintr-un cuplu se stimulează unul pe celălalt ar putea oferi noi soluţii pentru îmbunătăţirea memoriei în cazul bătrânilor care sunt afectaţi de demenţă, de exemplu.
"Deseori auzim această poveste despre o persoană care îşi pierde partenerul de viaţă şi din senin experimentează un declin rapid”, spune ea. "Totul se întâmplă ca şi cum şi-ar fi pierdut o parte a propriei minţi”.
Consolidarea fortăreţei mentale (4)
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului memory, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu
