Ţesuturile sunt ansambluri de celule, nu neapărat identice, şi elemente intercelulare care au aceeaşi origine, structură şi îndeplinesc aceleaşi funcţiuni în cadrul organismelor vii. Citiţi în continuare despre ţesuturile prezente în organismele animale.
Multă vreme după apariţia vieţii toate organismele erau compuse doar dintr-o singură celulă (unicelulare), care îndeplinea toate funcţiile organismului, apoi celule au început să se grupeze şi să formeze colonii. Aceste colonii, deşi erau formate din mai multe celule, nu puteau fi denumite organisme pluricelulare deoarece fiecare celulă trăia independent, fără vreo legătură cu celelalte, iar într-un organism pluricelular fiecare celulă îndeplineşte o anumită funcţie şi prin interconectarea tuturor funcţiilor celulelor se realizează funcţiile organismului.
Astfel, următorul pas în formarea organismelor pluricelulare îl constituie diferenţierea şi specializarea celulelor. Celulele se specializează pentru a îndeplini o anumită funcţie (hrănire, locomoţie etc.) şi implicit pentru formarea ţesuturilor. Ţesuturile sunt grupări de celule interdependente, care îndeplinesc o anumită funcţie. Plantele şi animalele sunt alcătuite din ţesuturi, dar ciupercile, deşi sunt organisme pluricelulare, nu sunt alcătuite din ţesuturi.
Ştiinţa care studiază ţesuturile se numeşte histologie.
Animalele au patru tipuri principale de ţesut, fiecare subîmpărţite în subtipuri: ţesutul epitelial, muscular, nervos şi conjunctiv. În continuare vom face o scurtă prezentare a acestor ţesuturi. Amănuntele sunt în special valabile pentru ţesuturile umane, dar acestea nu diferă mult de restul ţesuturilor animale.
Ţesutul epitelial
Ţesutul epitelial intră în compunerea: dermei (stratul superior al pielii), mucoasei gastrice, mucoasei intestinale, mucoasei nazale etc. După funcţiile pe care le îndeplineşte, ţesutul epitelial este de trei tipuri: de acoperire (derma, mucoasa gastrică), secretoare (care intră în componenţă glandelor) şi senzoriale, care conţine receptorii unor organe de simţ (mucoasa nazală).
Epiteliile de acoperire învelesc suprafaţa corpului şi căptuşesc cavităţile interioare, protejându-le. Există şi epitelii de acoperire cu funcţii specifice: absorbţia substanţelor hrănitoare (mucoasa intestinală). Chiar şi majoritatea glandelor sunt alcătuite din ţesut conjunctiv.
Celulele ţesuturilor epiteliale diferă în funcţie de tipul ţesutului şi de funcţia acestuia. Unele celule (cele din mucoasa traheală) prezintă cili care reţin particulele de praf din aer (traheea este un tub component al tubului respirator; aceasta transportă aerul către plămâni, ramificându-se în două bronhii).
Epiteliile (ţesuturile epiteliale) pot fi alcătuite din unul (unistratificate) sau mai multe straturi de celule (pluristratificate). Epitelii pluristratificate sunt derma, mucoasa gastrică etc., iar unistratificate mucoasa intestinală, a uterului, a vezicii biliare etc. Există şi un al treilea ţip: epiteliile pseudostratificate: mucoasa traheală, mucoasa bronhiilor etc., acestea fiind formate dintr-un singur strat de celule, dar care au nuclee situate la înălţimi diferite, ceea ce dă impresia că ar fi alcătuite din mai multe straturi.
Ţesutul muscular
Principală funcţie a ţesutului muscular (muşchilor) este contracţia musculară, care are rol în locomoţia organismului şi îndeplinirea diverselor funcţii ale acestuia. Celula ţesutului muscular este fibră musculară, despre care am vorbit într-un articol anterior.
Muşchii sunt de două tipuri fundamentale: striaţi (scheletici) şi netezi (viscerali). Muşchii striaţi sunt ataşaţi pe schelet şi ajută la mişcarea acestuia, fiind formaţi din fibre striate. Contracţia lor este voluntară, organismul contractându-i în mod conştient. Muşchii netezi (viscerali) sunt muşchii organelor interne (stomacului de exemplu). Muşchiul stomacului ajută la digestie împingând prin contracţia să hrana în intestinul subţire. Contracţia acestor muşchi este involuntară, omul necontrolând în mod conştient activitatea organelor interne. Miocardul (muşchiul inimii) este un tip particular de muşchi, care, deşi muşchi al unui organ intern (viscer), conţine fibre striate. Contracţia lui este tot una involuntară.
Ţesutul nervos
Acest ţesut realizează integrarea organismului în mediu, ajutându-l să-şi găsească hrană, să se împerecheze şi să se ferească de pericole. Despre celulele sale, neuronii şi celulele gliale am vorbit într-un articol anterior. Acest ţesut formează creierul, măduva spinării şi nervii.
Ţesutul conjunctiv
Este cel mai variat şi cel mai întins tip de ţesut, formând oasele, cartilajele, tendoanele, ligamentele şi ţesutul adipos (grăsimea). Acest tip de ţesut este format din celule, substanţa fundamentală (aflată între spaţiile dintre celule) şi fibre (străbat substanţa fundamentală). După consistenţa substanţei fundamentale, se clasifică în ţesut conjunctiv dur, semidur, moale şi fluid.
Ţesutul conjunctiv dur formează oasele şi este de două feluri: compact şi spongios.Ţesutul osos este format din lamele osoase. În ţesutul osos compact, aceste lamele au dispoziţie concentrică, fiind dispuse în jurul unor canale care conţin nervi şi vase de sânge. În ţesutul spongios, lamelele se întretaie, lăsând între ele spaţii libere, ceea ce le conferă aspectul spongios.
Ţesutul conjunctiv semidur formează cartilajele şi este de trei feluri: fibros, elastic şi hialin. Ţesutul fibros este bogat în fibre, ceea ce îi conferă o rezistenţă deosebită. Ţesutul elastic este bogat în fibre de elastină (o proteină), ceea ce îi conferă elasticitate. Ţesutul hialin are un aspect translucid, albicios şi elasticitate redusă.
Ţesutul conjunctiv moale are variate funcţii şi de aceea este de mai multe tipuri: ţesutul lax, fibros, elastic, adipos şi reticulat.
Sângele este o varietate de ţesut conjunctiv fluid.
Ţesutul conjunctiv, un subiect foarte vast, va fi descris mai detaliat în articolul viitor.
