Oamenii au o capacitate impresionantă de a înţelege şi interpreta punctele de vedere ale altora - ceea ce este foarte important pentru o specie socială, cum este specia noastră. Dar de ce unii dintre noi sunt mai buni la aşa ceva decât alţii?
Imaginaţi-vă două prietene, Sally şi Anne, care beau împreună într-un bar. În timp ce Sally este la baie, Anne se decide să mai cumpere un rând, dar observă că Sally şi-a uitat telefonul pe masă. Pentru ca nimeni să nu îl fure, Anne pune telefonul în geanta prietenei sale, înainte de a se îndrepta spre bar. Când Sally revine, unde se aşteaptă ea să îşi vadă telefonul?
Dacă veţi spune că ea se va uita pe masa unde l-a lăsat, felicitări! Aveţi o teorie a minţii – capacitatea de a înţelege că o altă persoană poate avea, cunoştinţe, idei şi convingeri care diferă de ale dumneavoastră sau de realitate.
Dacă toate acestea sună foarte obişnuit, este poate pentru că de obicei le considerăm de la sine înţelese. Şi totuşi este vorba despre ceva ce niciun alt animal nu poate face în aceeaşi măsură ca omul: şi anume să renunţe temporar la ideile şi convingerile personale despre lume – în cazul nostru, la ideea că telefonul este în geantă – pentru a percepe o altă viziune asupra lumii.
Acest proces, cunoscut şi sub numele de ”mentalizare”, nu numai că ne permite să vedem că altcineva crede ceva ce nu este adevărat, dar ne şi permite să prevedem comportamentul altor oameni, să spunem minciuni şi să detectăm atunci când suntem înşelaţi de ceilalţi. De altfel, teoria minţii este un ingredient necesar în artă şi religie – credinţa în lumea spirituală ne cere să concepem spiritual entităţi care nu sunt prezente - şi poate determina chiar şi numărul de prieteni pe care îl avem.
Cu toate acestea, înţelegerea cu privire la acest aspect esenţial al inteligenţei noastre sociale este într-un progres continuu. Noi modalităţi de investigaţie şi de analiză pun sub semnul întrebării în prezent anumite convingeri înrădăcinate de mult timp. Pe măsură ce noile descoperiri sunt repede uitate, avem parte de apariţia unor noi idei despre cum se dezvoltă această capacitate şi de ce unii dintre noi o deţin mai bine decât alţii. Teoria minţii are ”enorme implicaţii culturale”, este de părere Robin Dunbar, antropolog evoluţionist la Universitatea Oxford: ”Ne permite să privim dincolo de lume aşa cum o putem vedea în mod fizic şi să ne imaginăm cum ar putea fi altfel."
Primele idei despre teoria minţii au apărut în anii 1970, când s-a descoperit cum, în jurul vârstei de 4 ani, copiii fac un salt cognitiv dramatic. Procedura standard de a testa teoria minţii la un copil se numeşte testul Sally-Anne şi implică prezentarea seriei de evenimente descrise mai jos, numai că se folosesc păpuşi şi o minge în loc de telefon (a se vedea diagrama de mai jos).
Când sunt întrebaţi: ”Atunci când Sally se întoarce, unde se va uita după minge?” majoritatea copiilor de 3 ani răspund cu încredere că ea trebuie să se uite în noul loc unde a pus-o Anne. Copilul cunoaşte locul în care se află mingea, astfel încât nu poate concepe că Sally s-ar gândi că mingea ar putea fi în altă parte.
Bebeluşul se schimbă
Dar în jurul vârstei de 4 ani, situaţia se schimbă. Majoritatea copiilor de 4 şi 5 ani îşi dau seama că Sally se va aştepta ca mingea să fie acolo unde a lăsat-o.
Timp de mai mult de 20 de ani rezultatele testului respectiv au reprezentat dogma în domeniu, dar aceste idei au fost puse în ultimii ani sub semnul întrebării. Prima tentativă a fost în 2005, când s-a raportat în revista Science (vol 308, p. 255) că teoria minţii pare să existe la copii în vârstă de doar 15 luni.
Nişte copii atât de mici nu pot răspunde la întrebări cum ar fi unde cred ei că s-ar uita Sally după minge, dar se poate observa ce gândesc după felul cum aceştia privesc şi cât de lung se uită atunci când Sally caută mingea în diverse locuri: bebeluşii privesc pentru mai mult timp lucrurile care îi surprind.
Atunci când Sally căuta o jucărie într-un loc unde nu ar fi fost de aşteptat să o găsească, bebeluşii o priveau mai mult timp. Cu alte cuvinte, copii care nici nu împliniseră un an păreau să înţeleagă că oamenii pot avea convingeri greşite. Şi mai remarcabil decât atât, descoperiri similare au fost raportate în 2010 cu privire la bebeluşi în vârstă de 7 luni.
Unii sunt de părere că, deoarece teoria minţii pare să fie prezentă la bebeluşi, înseamnă că aceasta este prezentă şi la copiii mai mărişori. Există păreri conform cărora înseamnă că ceva din conceperea testului Sally-Anne pare să îi deruteze pe copiii de 3 ani.
Dar mai poate fi vorba şi despre o altă posibilitate: şi anume să deprindem teoria minţii de două ori. De la o vârstă foarte fragedă primim o formă de mentalizare de bază sau implicită şi conform acestei teorii, în jurul vârstei de 4 ani dezvoltăm o altă versiune mai sofisticată. Sistemul implicit este automat, dar limitat ca scop, în timp ce sistemul explicit, care permite o înţelegere mult mai rafinată a stărilor mentale ale altor oameni, este cel de care avem nevoie ca să trecem cu succes testul Sally-Anne.
Dacă sunteţi de părere că această explicaţie sună cam complicat, nu sunteţi singurii. ”Problema esenţială este să explicăm de ce trebuie să dobândim acest concept de două ori", a spus Rebecca Saxe, specialistă în ştiinţe cognitive la Institutul de Tehnologie din Massachusetts (MIT).
Dar mai sunt şi alte abilităţi mentale pe care le deprindem de două ori. Spre exemplu teoria numerelor. Cum mult timp înainte de a şti să numere, bebeluşii au capacitatea de a evalua cantităţile brute: ei pot distinge, de exemplu, între simţul ”treimii” şi cel al ”pătrimii”. Deşi în cele din urmă ei învaţă să numere, să adune şi să înmulţească şi aşa mai departe, sistemul înnăscut glăsuieşte inconştient din interior. Şi capacitatea noastră de decizie s-ar putea să se dezvolte de două ori. Se pare că avem un sistem automat şi intuitiv pentru luarea deciziilor curajoase instinctiv, dar şi un al doilea sistem care este mai lent şi mai explicit.
Gândirea duală
Astfel, s-ar putea să avem un sistem dual de gândire cu privire la ideile şi gândurile noastre” este de părere Ian Apperly, specialist în ştiinţe cognitive la Universitatea Birmingham, Marea Britanie."S-ar putea să existe două tipuri de procese, pe de o parte unul pentru viteză şi eficienţă, iar pe de altă parte unul pentru flexibilitate”, susţine Apperly.
Apperly a găsit dovezi că, în calitate de adulţi, încă mai posedăm sistemul rapid implicit. Li s-a cerut unor persoane să studieze fotografii care înfăţişau un bărbat care se uita la nişte puncte pe perete; uneori bărbatul putea vedea toate punctele, alteori nu. Atunci când erau întrebaţi câte puncte erau, voluntarii erau mai lenţi şi mai puţin exacţi când trebuiau să decidă dacă bărbatul a putut vedea mai puţine puncte decât au văzut ei. Chiar şi atunci când se încerca să nu se ia în considerare atitudinea omului din fotografie, ei tot aşa reacţionau”, spune Apperly.
"Acesta este un indiciu puternic cu privire la existenţa unui proces automat”, a mai spus el – cu alte cuvinte este vorba despre un sistem implicit care funcţionează la nivel inconştient.
”Dacă această teorie este adevărată, ea ne sugerează să fim atenţi la sentimentele noastre intuitive despre starea de spirit a oamenilor”, a adăugat Apperly. Imaginaţi-vă că surprindeţi un intrus în casa dumneavoastră. Sistemul implicit v-ar putea ajuta să luaţi decizii rapide despre ce vede şi cunoaşte el, în timp ce sistemul explicit v-ar putea ajuta să faceţi judecăţi mai calculate despre motivele acestuia. ”Care dintre cele două sisteme este mai bun depinde de timpul pe care îl aveţi pentru a elabora o judecată mai sofisticată”, a mai spus Apperly.
Ideea că avem o teorie a minţii pe două niveluri câştigă tot mai mult teren. Şi iată că în sprijinul acesteia vine şi un studiu asupra oamenilor cu autism, o categorie despre care se cunoaşte că are dificultăţi privind aptitudinile sociale şi despre ai căror membri se spune adesea că le lipseşte teoria minţii. De fapt, un test realizat pe oameni cu sindromul Asperger, o formă de autism, a demonstrat că aceştia deţin sistemul explicit, dar au căzut la testele non-verbale de tipul celui care demonstrează existenţa sistemului implicit al teoriei minţii la bebeluşi. Aşadar, oamenii care suferă de autism pot dobândi deprinderi explicite de mentalizare, chiar şi fără sistemul implicit, deşi procesul rămâne ”un pic greoi”, a spus Uta Frith, specialist în ştiinţe cognitive la University College London, care a coordonat acest experiment. ”Descoperirea sugerează că nu ar trebui să le negăm autiştilor abilitatea de a-i înţelege pe alţi oameni.”
Dacă teoria minţii nu este o calitate care să însemne totul sau nimic, ar fi oare posibil ca tocmai acest fapt să explice de ce unii dintre noi ştim mai bine decât alţii să ne punem în pielea altor oameni? ”Cu siguranţă că oamenii sunt diferiţi”, a subliniat Apperly. ”Dacă vă gândiţi la toţi colegii şi prietenii voştri, unii dintre ei sunt mai mult sau mai puţin capabili din punct de vedere social."
Din păcate acest fapt nu este reflectat de testul Sally-Anne, piatra de temelie a teoriei cercetări asupra minţii din ultimii patruzeci de ani. Aproape oricine a depăşit vârsta de 5 ani poate trece acest test cu uşurinţă.
Pentru a putea măsura variaţia în abilităţile oamenilor sunt necesare abordări diferite. Una dintre ele se numeşte sarcina director; pornind de la o idee similară cu cea a lui Apperly despre fotografiile cu puncte, acest test le cere participanţilor să mişte obiecte pe o grilă luând în considerare punctul de vedere al unui observator. Acest test arată felul în care mintea copiilor şi a adolescenţilor se îmbunătăţeşte în mod progresiv pe măsură ce se maturizează, ajungând la un anumit plafon când ei ating vârsta de 20 de ani. Cum poate această sincronizare să se potrivească cu faptul că sistemul implicit – căruia i se adresează testul cu "sarcina director" - pare să apară în fragedă copilărie? Sarah-Jayne Blakemore, specialistă în ştiinţe cognitive la University College Londra, care lucrează împreună cu Apperly, are un răspuns la această întrebare. Ceea ce se îmbunătăţeşte nu este teoria minţii per se, ci felul în care o aplicăm în situaţii sociale folosind abilităţi cognitive cum ar fi planificarea, atenţia şi capacitatea de a rezolva probleme, care continuă să se dezvolte pe perioada adolescenţei. "Este vorba despre felul în care folosim aceste informaţii atunci când luăm decizii”, a spus ea.
Aşa că adolescenţii pot pune reputaţia lor de a fi egoişti pe seama faptului că ei îşi dezvoltă încă teoria minţii. Vestea bună pentru părinţi este că majoritatea adolescenţilor vor învăţa în cele din urmă cum să se pună în pielea altora. "Îţi îmbunătăţeşti abilităţile experimentând scenarii sociale”, este de părere Frith.
Mai este posibil să testezi capacităţile de mentalizare explicită punând întrebări întortocheate de genul ”cine s-a gândit la ce, despre cine”. La urma urmei putem să ne descurcăm mai bine decât doar să sesizăm că prietena noastră crede în mod greşit că telefonul ei va fi pe masă. Dacă o astfel de construcţie reprezintă „a doua secvenţă” a teoriei minţii, cei mai mulţi dintre noi pot înţelege o propoziţie tip a patra secvenţă, cum ar fi: ”John a spus că Michael crede că Anne ştie că Sally crede că telefonul ei se va afla pe masă”.
De fapt echipa lui Dunbar a arătat că un astfel de concept ar fi limita pentru aproximativ 20% din populaţia generală. 60% dintre noi se pot descurca cu cea de a cincea secvenţă în teoria minţii, iar 20% reprezentând vârful, pot ajunge la performanţa celei de-a şasea secvenţe.
Tot aşa cum ne lasă să ţinem evidenţa vieţilor noastre sociale complexe, acest tip de mentalizare este extrem de importantă în procesul aprecierii unei lucrări de ficţiune. Geniul lui Shakespeare, potrivit lui Dunar, a fost să determine publicul să lucreze aproape dincolo de limita capacităţii sale, urmărind stări de spirit multiple. În Othello, de exemplu, publicul trebuie să înţeleagă că Iago doreşte ca gelosul Othello să creadă în mod greşit că soţia sa Desdemona îl iubeşte pe Cassio. ”El este capabil să ridice publicul la nivelul limitelor lui”, a spus Dunbar.
Aşadar, de ce unii dintre noi funcţionăm la nivelul marelui bard, în timp ce alţii sunt mai puţin capabili din punct de vedere social? Dunbar susţine că totul depinde de mărimea creierelor noastre.
Potrivit unei teorii, pe parcursul evoluţiei umane factorul principal care a determinat expansiunea creierului nostru a fost mărimea crescândă a grupurilor sociale, cu nevoia care a decurs de aici de a ţine evidenţa tuturor rudelor noastre, a rivalilor şi a aliaţilor. Echipa lui Dunbar a arătat că la maimuţe şi primate, cele care trăiesc în grupuri mai mari au un cortex prefrontal mai mare. Aceasta este secţiunea cea mai exterioară a creierului nostru, care acoperă aproximativ o treime din partea anterioară a capului, unde au loc o mulţime de procese de gândire la nivel înalt.
Anul trecut, Dunbar a aplicat această teorie la o singură specie de primate: noi. Echipa sa a selectat 40 de oameni pentru completarea unui chestionar despre numărul de prieteni pe care îi are fiecare, iar apoi le-a vizualizat creierul prin intermediul unui scanner RMN. Cei cu cele mai mari reţele sociale aveau o regiune mai extinsă de cortex prefrontal pliată în spatele orbitelor. Ei au răspuns mai bine şi la testele de teorie a minţii. "Mărimea biţilor din cortexul prefrontal implicaţi în mentalizare determină competenţele nostre în această privinţă”, a spus Dunbar. ”Iar competenţele noastre în privinţa mentalizării determină apoi numărul de prieteni pe care îi avem." Este o afirmaţie îndrăzneaţă, care nu a convins pe niciun specialist în domeniu. La urma urmei, corelarea nu demonstrează cauzalitatea. Mai degrabă poate chiar faptul că avem mulţi prieteni determină această parte a creierului să crească mai mare şi nu invers, sau poate că o reţea socială vastă este un semn de mai multă inteligenţă.
Roboţi care mint
Mai mult decât atât, se pare că există mai multe părţi ale creierului implicate în mentalizare, ceea ce nu ar trebui să ne surprindă, fiind vorba de o abilitate atât de complexă. De fapt, datorită implicării foarte multor zone ale creierului în acest proces, oamenii de ştiinţă vorbesc acum mai degrabă despre teoria ”reţelei minţii” decât despre o singură zonă din creier.
Un anumit tip de imagistică numită scanare fMRI, care poate dezvălui care părţi ale creierului ”se aprind” pentru anumite funcţii mentale, antrenează puternic o zonă numită joncţiunea dreaptă temporoparietală, situată spre partea din spate a creierului, care pare să aibă un rol crucial în teoria minţii şi luarea deciziilor. În plus, oamenii care au această zonă a creierului afectată tind să nu reuşească la testul Sally-Anne.
Şi alte dovezi au mai apărut privind rolul joncţiunii temporoparietale drepte. Când Rebecca Saxe a incapacitat temporar această parte a creierului la voluntarii sănătoşi, ţinând un magnet deasupra craniului lor, ei au răspuns mai prost la teste care presupuneau luarea în considerare a convingerilor altora în emiterea de judecăţi morale.
În ciuda unei adevărate explozii a cercetărilor în acest domeniu din ultimii ani, mai sunt încă foarte multe de învăţat despre funcţionalitatea deosebită a maşinăriei mentale. Pe măsură ce înţelegerea noastră sporeşte, nu se îmbunătăţesc numai abilităţile umane. Dacă ne-am putea da seama cum să le dăm putere de mentalizare computerelor şi roboţilor, aceştia ar putea deveni mult mai sofisticaţi. ”În procesul de socializare a roboţilor ne-am putea inspira din ceea ce învăţăm din felul în care oamenii gândesc despre oameni”, a mai spus Apperly.
De exemplu, programatorii de la Institutul de Tehnologie din Georgia, Atlanta, au elaborat roboţi care se pot păcăli unii pe alţii şi care sunt capabili să dea indicii false în cadrul unui joc de înaltă tehnologie „de-a v-aţi ascunselea”. Astfel de proiecte pot conduce în viitor la realizarea unor roboţi care să ghicească gândurile şi intenţiile oamenilor.
Dar, deocamdată, remarcabila abilitate de a ne strecura în capul altcuiva există doar în cel mai formidabil dintre toate computerele de până acum - creierul uman.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Mind readers: How we get inside other people's heads, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Daniela Albu
