Unul dintre fizicienii cei mai renumiți de astăzi, italianul Carlo Rovelli, activ în domeniul gravitației cuantice, a publicat o carte în anul 2017 intitulată, în original, L’ordine del tempo (Ordinea timpului). În cuprinsul aceste cărți fizicianul argumentează în circa 120 de pagini împotriva existenței timpului, deconstruind conceptul de timp până la completa disoluție. Personal, mi se pare că argumentația, deși frumos pusă în cuvinte, nu este foarte convingătoare, pentru că pe măsură ce invalidează timpul, îl reinventează în diverse moduri, nu tocmai credibil.
Inițial se folosește de teoria relativității pentru a ne reaminti că timpul are diverse ritmuri, în funcție de tăria câmpului gravitațional (timpul trece mai încet la baza unui munte decât pe vârful acestuia).
Apoi ne vorbește despre entropie, despre tendința universului de trece de la ordine la dezordine, iar entropia ne indică o direcție a timpului, căci anumite procese se întâmplă de regulă într-o ordine care nu poate fi inversată (un pahar care cade de pe masă se sparge, dar un pahar spart nu se poate transforma într-unul nou). Entropia, care a fost scăzută în trecut, lasă urme ale acestui trecut, iar aceste urme apar în urma transformării energiei în căldură, cum este cazul căderii unui bolovan pe sol (cădere care este însoțită de degajare de căldură). Dar această diferență dintre trecut și viitor are legătură, spune fizicianul, cu modul nostru neclar în care vedem lumea, căci la nivel microscopic dispare orice astfel de diferență.
O altă consecință a teoriei relativității, și anume lipsa simultaneității pentru observatori aflați în mișcare relativă, face ca prezentul să nu aibă niciun sens la nivel universal, ci doar unul local. Vorbește, în fapt, despre teoria universului-bloc, conform căreia pentru orice eveniment de „acum” se poate stabili o conexiune cu alt eveniment din trecut sau viitor, astfel încât pentru diverși observatori evenimentul de acum și cele din trecut sau viitor să fie simultane. Rovelli nu este de acord cu această consecință, dar ne spune că nu există un „acum” universal, dând, aparent, o altă lovitură noțiunii de timp.
Ulterior introduce ideea de spațiu-timp, care ar fi, în fapt, câmpul gravitațional. Iar un câmp gravitațional mai puternic ar însemna mai puțin timp (sau, în alte cuvinte, un timp care trece mai încet). Ca urmare, timpul, parte dintr-o complicată geometrie a spațiu-timpului, și-ar pierde independența.
Mecanica cuantică introduce două noi „probleme” pentru timp: discretizarea și nedeterminarea. Timpul este granular, există cea mai mică perioadă, perioada Planck; iar conceptul de superpoziție cuantică, faptul că nu poți cunoaște poziția unei particule elementare până nu a măsori, are aplicabilitate și asupra spațiu-timpului, care trebuie să fie și el granular și în super-poziție, făcând ca diferența dintre trecut și prezent să fie una fluctuantă, indeterminabilă.
Lumea nu este făcută din lucruri, ci din evenimente, din procese. Lucrurile persistă în timp, pe când evenimentele au doar o durată limitată. În fapt, înțelegem lumea ca urmare a studierii schimbărilor, nu a lucrurilor, spune Rovelli.
O afirmație surprinzătoare este următoarea: „ca să descriem lumea, nu este necesară variabila timp”. Este suficient să măsurăm proprietăți ale lumii observate. Ecuația Wheeler-deWitt, care descrie gravitația cuantică, nu include variabila timp. Cum este posibil? În loc să descrie cum evoluează lucrurile în timp este descris modul în care lucrurile se schimbă unul în raport cu altul. Personal nu văd cum ai putea inventaria schimbările lucrurilor, chiar puse în relație unul cu altul, fără să introduci o măsură a acestei schimbări. Dar poate este totuși posibil...
Argumentația continuă cu prezentarea timpului termic și a timpului cuantic, primul decurgând din starea macroscopică a unui sistem termic, iar al doilea din faptul că la nivel cuantic ordinea operațiunilor contează (dacă măsori întâi poziția unui electron, apoi viteza, obții alte valori decât în cazul în care măsori întâi viteaza, apoi poziția), ce ar fi cuplat de energie așa cum sunt cuplate poziția și impulsul sau direcția și momentul unghiular.
În final, Rovelli vorbește de un singur timp, cel al experienței noastre, care se prezintă ca uniform, universal și ordonat, dar acest timp ar fi „aproximarea aproximării aproximării descrierii lumii ce are la bază perspectiva umană, care este dependentă de creșterea entropiei, ancorată în curgerea timpului”.
Sigur, o lectură cărții, care este tradusă și în română (deși recomand lectura în italiană sau engleză, dat fiind că nu am găsit o traducere recentă a unei cărți de fizică neproblematică) ar trebui să fie mai clarificatoare.
Citiți și:
• Timpul nu există în natură
• Ce credea Einstein că este spațiul
• De ce nu ne putem imagina lipsa spațiului și a timpului
