Coliziunea Pământ - planeta geamănă
Coliziunea dintre Pământ şi planeta „geamănă”

 

Munţi înalţi şi câmpii întinse, râuri învolburate şi văi adânci, mări şi oceane fără sfârşit – iată doar câteva imagini care definesc astăzi forma planetei noastre. Însă acest peisaj era foarte diferit acum 4,5 miliarde de ani, când planeta noastră a luat naştere.

Naşterea şi evoluţia planetei noastre a fost o consecinţă a unui şir neîntrerupt de  dezastre. Începutul sistemului nostru solar şi implicit al Terrei a depins de moartea unei stele masive. Atunci când o stea de dimensiuni mari se stinge are loc o explozie colosală în urma căreia sunt aruncate în spaţiul cosmic cantităţi impresionante de materie. Materialul rămas în urma unei asemenea explozii se adună treptat sub efectul gravitaţiei pentru a forma noi stele şi planete. La fel s-a întâmplat şi în cazul sistemului nostru solar, apărând astfel Soarele şi un număr de aproximativ douăzeci de planete.

În interiorul sistemului solar şirul dezastrelor a continuat cu „confruntarea” dintre planetele nou formate. Spaţiul relativ restrâns în care acestea îşi efectuau mişcarea de rotaţie în jurul Soarelui şi numărul lor mare reprezintă două motive care au dus la ciocnirea acestor corpuri cereşti, eveniment de care nu a scăpat nici Pământul primordial. Pământul s-a ciocnit cu o planetă soră (aproximativ de dimensiunile lui Marte) numită Thea, planetă care se afla pe aceeaşi orbită cu Pământul. Impactul a fost deosebit de violent, dar benefic deoarece resturile coliziunii s-au unit dând naştere în decursul a câteva milioane de ani satelitului nostru natural, Luna, care are un rol deosebit în stabilizarea climei.

Acum 4,5 miliarde de ani planeta noastră semăna cu o sferă imensă de foc. De-a lungul timpului însă, ea s-a răcit iar imaginea de iad s-a transformat încetul cu încetul în ceva mai familiar nouă. Pentru a înţelege mai bine cum s-a petrecut acest lucru, este util să fie cunoscute câteva noţiuni elementare despre structura Pământului. Acesta prezintă un miez format din fier a cărui temperatură o atinge pe cea de la suprafaţa Soarelui, adică 6000 de grade Celsius. Al doilea strat se numeşte manta, de asemenea lichid, iar cel de-al treilea strat se numeşte crustă (scoarţă) care este deosebit de subţire în comparaţie cu celelalte două straturi. Practic tot ceea ce vedem în jurul nostru se sprijină pe o „coajă de nucă” groasă de numai câţiva kilometri, restul fiind o sferă fierbinte de materie.

 

Interiorul Pământului
Interiorul Pământului

Miezul de fier are o importanţă deosebită în supravieţuirea planetei. El creează un câmp magnetic care înconjoară suprafaţa Pământului şi ne protejează împotriva radiaţiilor nocive şi a furtunilor care provin de la Soare.

Pe măsură ce tânărul Pământ s-a răcit, cantităţi enorme de aburi au fost eliberate din adâncurile lui, aburi care s-au ridicat în atmosferă dând naştere norilor. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că atunci când precipitaţiile au început să cadă nu s-au oprit timp de câteva mii de ani, constituind astfel cea mai lungă perioadă de timp ploios din istoria planetei. Cealaltă jumătate din apa existentă pe Pământ vine din spaţiu. La intervale foarte scurte de timp (din punct de vedere geologic), planeta a fost bombardată de comete. Experimental s-a dovedit că în jur de 20% din compoziţia unei comete este apă. În urma coliziunii cometelor cu Pământul apa ţinută captivă a fost eliberată, contribuind astfel la întregirea mărilor şi oceanelor, adică la acumularea echivalentului a 394 de trilioane de bazine de înot!

 

După răcirea scoarţei terestre singurele suprafeţe de uscat erau cele formate de activitatea vulcanilor. În momentul de faţă planeta noastră se află într-o perioadă în care vulcanii sunt foarte liniştiţi comparativ cu activitatea lor din trecut. Faptul că aceştia au fost atât de dinamici în trecutul timpuriu al Pământului este un lucru cât se poate de pozitiv. Atunci când un vulcan erupe se eliberează în atmosferă, printre altele, şi cantităţi însemnate de dioxid de carbon. Acest gaz are efect de seră, iar odată ajuns în atmosferă menţine căldura pe suprafaţa planetei, protejând-o împotriva îngheţului. Dar care a fost motivul pentru care vulcanii au fost atât de activi în acea perioadă? Răspunsul este legat de teoria plăcilor tectonice. Suprafaţa planetei, mai bine spus crusta, este împărţită în şapte fâşii de pământ de dimensiuni mari numite plăci tectonice. Aceste plăci, deşi par imobile (adică noi nu simţim că Pământul s-ar deplasa sub picioarele noastre), se mişcă de fapt fără întrerupere, antrenând o dată cu ele şi suprafaţa uscatului. Dacă ne-am putea întoarce în urmă cu 250 de milioane de ani am avea în faţă o planetă extrem de diferită comparativ cu ceea ce putem observa în prezent. Toate continentele erau unite într-un singur super-continent numit Pangeea. Datorită mişcării necontenite a plăcilor tectonice acest continent uriaş s-a rupt în bucăţi iar de-a lungul a sute de milioane de ani au luat naştere mările, oceanele şi întinderile de uscat aşa cum le cunoaştem astăzi din hărţile geografice.

 

Plăcile tectonice şi lanţul muntos oceanic
Plăcile tectonice şi lanţul muntos oceanic

 

Cum s-a produs deplasarea continentelor? Crusta oceanică este o suprafaţă de pământ mereu reînnoită. Vârsta ei nu depăşeşte 200 de milioane de ani (scoarţa este foarte „tânără” comparativ cu 4,5 miliarde de ani - vârsta Pământului). De-a lungul crustei oceanice găsim un lanţ muntos vulcanic, ascuns sub ape, lanţ care înconjoară planeta. Ştim că temperatura din centrul Pământului este deosebit de ridicată şi pentru a se răci planeta noastră a dezvoltat un sistem foarte inteligent. Prin crestele lanţului muntos oceanic se eliberează fără întrerupere lavă, fiind astfel asigurată răcirea şi în acelaşi timp crearea unei noi cruste. Locul unde scoarţa oceanică o întâlneşte pe cea continentală se numeşte zonă de subducţie. Subducţia se produce atunci când scoarţa oceanică este împinsă sub cea continentală. Astfel crusta veche şi răcită este din nou introdusă în interiorul planetei unde se topeşte şi reintră în circuit. Fenomenul de subducţie produce de cele mai multe ori cutremure. Iar unele dintre acestea sunt deosebit de violente! Violente pentru noi oamenii, dar vitale pentru supravieţuirea planetei. Aceste evenimente care nouă ni se par catastrofale şi nu dorim să se întâmple reprezintă ceva obişnuit din punct de vedere geologic. Dacă asemenea tragedii nu s-ar fi întâmplat în mod regulat de-a lungul existenţei Pământului, nici noi oamenii nu ne-am fi făcut apariţia în peisaj.

 

Mişcarea plăcilor tectonice nu are ca rezultat doar răcirea Pământului, ci are rol şi în remodelarea suprafeţei terestre. Acum 85 de milioane de ani India nu era integrată în Asia, ci era parte componentă a unui continent foarte mare numit Gondwana. În urma activităţii plăcilor tectonice, India s-a desprins din continentul mamă, călătorind spre emisfera nordică. Atunci când a întâlnit placa Asiei, India s-a izbit puternic de aceasta iar în decursul a milioane de ani s-au format munţii Himalaya.

 

 

Deplasarea continentelor
Deplasarea continentelor

Avem dovezile care vin în sprijinul acestei teorii. Munţii Himalaya sunt cei mai înalţi de pe planetă. Cu toate acestea, pe vârfurile lor s-au găsit fosile ale unor animale marine care au trăit acum 150 de milioane de ani. Când s-au descoperit aceste rămăşiţe, oamenii de ştiinţă au fost puşi în încurcătură deoarece nu puteau să-şi explice acest lucru. Acum se ştie că aceste fosile provin dintr-o mare demult dispărută care a fost strivită de deplasarea Indiei spre Asia.

Procesul de încreţire a avut loc la scară globală. Chiar şi în momentul de faţă munţii se formează sub ochii noştri, fiind un proces invizibil pentru oameni deoarece din punctul nostru de vedere se produce foarte încet. Deşi Himalaya sunt deja foarte înalţi, ei continuă să se înalţe.

 

 

Ciocnirea Indiei cu Asia
Ciocnirea Indiei cu Asia

Pe lângă faptul că activitatea vulcanilor ajută la reducerea temperaturii planetei, prin modul lor de funcţionare, aceştia au contribuit inclusiv la apariţia vieţii. Se crede că viaţa a luat naştere în apropierea vulcanilor. Primele forme de viaţă, bacteriile, au trăit în apa încălzită de aceştia, care le oferea dioxid de carbon şi hidrogen sulfurat ca hrană. Pentru noi aceşti compuşi gazoşi sunt nocivi, dar bacteriile se înmulţesc şi prosperă în asemenea condiţii. Aceste microorganisme au reprezentat singurele vieţuitoare ale planetei timp de două miliarde de ani, iar o anumită specie de bacterii, stromatolitele, au avut o importanţă deosebită în evoluţia vieţii. Ele au fost cele care au preluat dioxidul de carbon din atmosferă şi l-au transformat în oxigen, gaz vital pentru menţinerea vieţii.

 

 
Cum a evoluat uscatul pe Terra în ultimele 600 de milioane de ani, inclusiv etapa Pangeea,
trecând prin Laurasia şi Gonwana şi până la dispunerea prezentă a continentelor.
Credit: Cassiopeia Project


Am observat că în modelarea suprafeţei terestre un rol foarte important îl au catastrofele cum ar fi eruperea vulcanilor, cutremurele sau ciocnirile dintre plăcile tectonice. Dar aceste evenimente influenţează de asemenea şi evoluţia vieţii de la plante şi animale până la om. De-a lungul existenţei sale, planeta noastră a avut de-a face cu numeroase extincţii, adică dispariţii în masă ale vieţuitoarelor, plante sau animale. Oamenii de ştiinţă spun că 99% dintre speciile care au existat vreodată pe Terra au dispărut în urma acestor cataclisme. Cea mai recentă extincţie de mari proporţii a avut loc acum 65 de milioane de ani când Pământul era dominat de dinozauri.

 

Extinctia dinozaurilor
Extinctie dinozauri
Extincţia dinozaurilor

Dispariţia lor a avut loc ca urmare a producerii a două evenimente combinate: lovirea Pământului de către un asteroid în regiunea continentului american şi activitatea intensă a unor vulcani aflaţi de cealaltă parte a globului, în Asia. Gazele toxice şi praful emise în atmosferă au întunecat cerul vreme de ani de zile, fenomen care a avut drept consecinţă uscarea vegetaţiei. Prin urmare, erbivorele au început să moară una câte una. Apoi a urmat extincţia animalelor de pradă, care la fel nu aveau cu ce să se hrănească. Toate animalele care au cântărit mai mult de 11 kilograme au dispărut de pe suprafaţa Pământului. Dar printre cele care au supravieţuit dezastrului se numără şi mamiferele. Pe atunci acestea erau puţine la număr, de dimensiuni mici şi erau active pe timp de noapte, când reptilele dormeau. Însă printre aceste mamifere îl găsim şi pe strămoşul omului modern. Oricât de paradoxal ar părea putem spune că ne datorăm existenţa unor tragedii fără de care cu siguranţă nu am fi fost aici.


Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.