Zilele trecute, la centrul de grădinărit, am remarcat o cutie de îngrăşământ pe care scria că aceasta conţine un îngrăşământ "natural", guano. De fapt, înainte de apariţia fertilizatorilor sintetici, cum ar fi azotatul de amoniu, toate îngrăşămintele erau "naturale".
Dar nici unul dintre ele nu are un trecut la fel de vast precum guano. Este dificil să ne imaginăm că un lucru atât de banal cum sunt excrementele de pasăre ar putea sta la baza unui număr atât de important de conflicte, inclusiv războaie.
Termenul de "guano" provine din limba amerindiană quechua, o limbă din Anzi şi se traduce prin: "excremente de păsări marine". Obiectele arheologice sugerează că popoarele andine foloseau guano încă din cele mai vechi timpuri pentru a-şi îmbunătăţi calitatea recoltelor. Acesta a fost descoperit pe câteva din insulele din Peru şi pe ţărmurile din largul coastelor statului Peru unde condiţiile climatice favorizează dezvoltarea sa. Humboldt, un curent rece care curge de-a lungul coastei de vest a Americii de Sud, favorizează dezvoltarea unor populaţii mari de peşti, fapt care la rândul său, favorizează dezvoltarea coloniilor de păsări care se hrănesc cu aceştia. Întocmai aceste păsări, bine hrănite, sunt responsabile pentru producerea de cantităţi mari de îngrăşământ guano. Climatul în această parte a lumii este extrem de uscat, ajutând la conservarea excrementelor de pasăre. Putem înţelege astfel de ce, atunci când primii exploratori europeni au vizitat insulele Chincha, o zonă cu o producţie mare de guano din largul coastelor statului Peru, au relatat că stratul de excremente era de aproximativ 50 de metri adâncime.
Guano se poate întâlni, de asemenea, în alte ţări, cum ar fi Chile şi Namibia, de exemplu. Liliecii produc, de asemenea excremente care pot fi utilizate ca şi îngrăşământ. Cu toate acestea, cea mai mare reputaţie o are îngrăşământul guano care provine din Peru. Aceasta se datorează în mare parte cormoranului Guanay, ale cărui excremente sunt deosebit de bogate în azot.
În prima parte a secolului al IX-lea, comerţul cu guano a condus la o ascensiune importantă a economiei în Peru. Pe de altă parte a declanşat o serie de conflicte. În timpul primului război din Pacific (1864-1866), cunoscut şi sub numele de "Războiul Guano," Peru s-a aliat cu Chile şi într-o măsură mai mică, cu Bolivia şi Ecuador, pentru a expulza Spania din insulele Chincha pe care le ocupaseră şi pe care le exploatau în interes propriu. În timpul celui de-al doilea război din Pacific (1879-1883) Chile a schimbat tabăra, întorcându-se astfel împotriva statului Peru, precum şi a Boliviei. Şi aici, comerţul cu guano era o chestiune controversată, la fel cum era mineritul de salpetru (nitrat de potasiu). Acesta din urmă, pe lângă proprietăţile sale de îngrăşământ, poate fi de asemenea folosit pentru a crea explozivi, de unde reiese importanţa acestuia. Acest război nu a condus la rezultate bune pentru Peru, care a pierdut provinciile din sudul statului Chile. Rezultatele au fost chiar mai devastatoare pentru Bolivia, care a trebuit să renunţe la accesul la mare. Acesta este un lucru pe care Bolivia încă nu îl acceptă. Deşi ţara nu are ieşire la mare, are însă un Minister al Marinei.
În 1913 a fost introdus procesul Haber-Bosch, care permitea producţia industrială a compuşilor de azot din azotul atmosferic şi hidrogen. Acest procedeu a venit la momentul potrivit, deoarece rezervele limitate de guano nu ar fi putut produce îngrăşământ în cantităţile impuse de agricultura modernă.
Odată cu creşterea interesului pentru agricultura ecologică, cererea pentru cantitatea de guano care rămăsese în Peru se află în continuă creştere. Însă acum ţara tratează aceste resurse cu mare respect. Cele 21 de insule şi zonele de coastă unde se găseşte guano au fost declarate zone protejate. Mineritul în aceste zone se practică pe rând pentru a permite resurselor de guano să se refacă. Pentru a nu deranja păsările, utilajele grele sunt interzise. Armatele de lucrători folosesc lopeţi şi târnăcoape pentru a colecta guano. O activitate care nu este pentru cei slabi de înger, aşa cum se poate observa din acest film produs pentru televiziunea franceză.
Termenul "Guano" este, de asemenea, asociat cu "Guano Insula Act". Această lege, adoptată de Congres în 1856, permite oricărui cetăţean american să intre în posesia unei insule pe care se află guano, indiferent unde se găseşte aceasta. Condiţiile sunt ca insula să fie neocupată în acel moment şi să nu se afle sub jurisdicţia unei alte ţări. În total, mai mult de 100 de insule au fost revendicate de către Statele Unite în cadrul "Guano Insula Act". Se presupune că Fox Island, din Golful St. Lawrence, se află printre acestea. Aceasta a fost revendicată de către Statele Unite în 1899.
Traducere de Ecaterina Pavel după guano-is-back, cu acordul editorului.
