Scientia

Spre deosebire de celelalte planete ale Sistemului Solar, ce se învârt în jurul axei ca un titirez, Uranus pare că se rostogoleşte pe orbită. Axa sa are o înclinaţie de 97,77 grade, aproape paralelă cu planul în care orbitează restul planetelor. Dar cum s-a ajuns oare la asta?

Din această cauză, anotimpurile uraniene se desfăşoară complet diferit, iar zilele şi nopţile au cu totul alt ritm. Dar cum a ajuns Uranus în această situaţie? Cum a ajuns Uranus să aibă polii spre Soare?

Teoriile clasice, aplicate şi altor corpuri cereşti, spun că un impact uriaş a mişcat planeta din poziţia iniţială, cea normală. Însă simulări noi arată că s-ar putea să fi fost mai degrabă vorba de mai multe impacturi de mici dimensiuni decât de unul catastrofic.

Principala întrebare la care nu au găsit răspuns supoziţiile legate de impactul gigantic se referă la sateliţii lui Uranus. Orbitele acestora s-au mutat odată cu planeta, ceea ce nu este plauzibil să se fi întâmplat în cazul unei singure şi majore repoziţionări a axei.

O echipă de cercetători de la Observatorul de pe Coasta de Azur din Franţa au realizat o serie de simulări computerizate, ce au arătat că dacă un impact ar fi avut loc pe vremea când planeta era înconjurată de un disc de materie, acest disc s-ar fi mutat în funcţie de noua poziţionare a axei, dând naştere la sateliţi aliniaţi cu rotaţia planetei, dar retrograzi. Dacă însă s-ar fi produs mai multe impacturi succesiv, sateliţii apar şi se comportă aşa cum îi vedem în prezent.

Teoria clasică a formării planetelor spune că acestea cresc treptat prin înglobarea de material de mici dimensiuni, nu datorită coliziunilor gigantice. Alessandro Morbidelli, cel ce a condus echipa de cercetători, sugerează că această teorie ar trebui revizuită, având în vedere că multe aspecte duc la concluzia ca Sistemul Solar a fost agitat la începuturi.

Sursa:
http://www.universetoday.com/89597/planetary-pinball-uranus-gets-the-tilt/