Turnul Babel. Peter BruegelDacă limbajul a evoluat pentru a facilita comunicarea, care este motivul pentru care cei mai mulţi oameni nu înţeleg ce spun majoritatea celorlaţi oameni? Mark Pagel crede că limbile sunt aşa de multe pentru că e posibil să fi evoluat tocmai pentru a ne împiedica să comunicăm.

 

 


Pentru oricine este interesat de studiul limbilor, regiunea de coastă nord-estică a Papua Noua Guinee este asemănătoare unui magazin de dulciuri foarte bine aprovizionat. Vorbitorii de Korak locuiesc exact lângă vorbitorii de Brem, care la rândul lor locuiesc puţin mai în sus pe coastă faţă de vorbitorii de Wanambre şi aşa mai departe. Odată m-am întâlnit cu un om din acea zonă şi l-am întrebat dacă este adevărat faptul că o limbă diferită este vorbită la fiecare câţiva kilometri. “Oh, nu”, mi-a răspuns el, “ele sunt mult mai apropiate de atât”.

În prezent pe Terra sunt vorbite aproape 7000 de limbi distincte. Asta înseamnă 7000 de moduri diferite de a spune “bună dimineaţa” sau “se pare că va ploua” – sunt mai multe limbi prezente la o specie de mamifere decât există specii de mamifere. În plus, aceste 7000 de limbi probabil reprezintă doar o fracţiune a celor care au fost vorbite de-a lungul istoriei. Pentru a avea o perspectivă asupra diversităţii lingvistice umane, ar trebui să scoţi o gorilă sau un cimpanzeu din grupul de apartenenţă şi să-l strămuţi în locurile în care aceste specii pot fi găsite, iar el va şti cum să comunice. Ai putea repeta acest proces cu măgăruşi, greieri sau peştişori aurii, obţinând de fiecare dată acelaşi deznodământ.

Asta evidenţiază un paradox interesant aflat chiar în inima comunicării umane. Dacă limbile au evoluat pentru a ne permite să schimbăm informaţii, cum se explică faptul că cei mai mulţi oameni nu pot înţelege ceea ce spune cea mai mare parte dintre ceilalţi oameni? Această întrebare perenă a fost abordată în cadrul faimoasei poveşti din Vechiul Testament a Turnului Babel, care descrie modul în care oamenii şi-au exprimat îngâmfarea că ei şi-ar putea folosi limba comună pentru a coopera la construirea unui turn care i-ar fi putut duce în rai. Dumnezeu, supărat de această tentativă de a-i uzurpa puterea, a distrus turnul şi, pentru a se asigura că acesta nu va fi reconstruit, a împrăştiat oamenii şi i-a zăpăcit dăruindu-le limbi diferite. Mitul ne conduce la ironia amuzantă a faptului că limbile noastre diferite ne împiedică în actul de comunicare. Surpriza este că acest fapt s-ar putea să nu fie chiar atât de departe de adevăr.

Originile limbajului sunt destul de dificil de stabilit. Dovezile anatomice provenind de la fosile sugerează faptul că abilitatea de a vorbi a apărut la strămoşii noştri într-o anumită perioadă cuprinsă între 1.6 milioane şi 600 000 de ani în urmă (New Scientist, 24 martie, p 34). Totuşi, dovezi de necontestat ale faptului că acest limbaj era folosit pentru exprimarea de idei complexe provin numai din sofisticarea culturala şi simbolismul asociat cu oamenii moderni. Ei au apărut în Africa probabil în urmă cu 200 000 până la 160 000 de ani, iar cu 60 000 de ani în urmă au migrat în afara continentului – populând în cele din urmă aproape toate regiunile lumii. Ar trebui să ne aşteptăm ca limbajele noi să apară ca urmare a faptului că oamenii se răspândesc şi ocupă noi teritorii pentru că, odată ce grupurile devin izolate unul de celălalt, limbile lor încep să se diferenţieze şi să se adapteze necesităţilor locale (New Scientist, 10 decembrie 2011, p 34). Dar enigma reală este reprezentată de faptul că cea mai mare diversitate a limbilor şi societăţilor umane apare nu în locurile unde oamenii sunt cel mai depărtaţi unul de celălalt, ci acolo unde ei sunt cel mai apropiaţi unul de celălalt.

Papua Noua Guinee reprezintă un caz clasic. Acea suprafaţă de pământ relativ mică – doar un pic mai mare decât a statului California – este căminul a între 800 şi 1000 de limbi distincte, sau aproximativ 15 la sută dintre toate limbile vorbite pe planetă. Această diversitate lingvistică nu este rezultatul migraţiei şi izolării fizice a unor populaţii diferite. În schimb, oamenii care trăiesc în zone apropiate par a fi ales să se separe în mai multe societăţi distincte, ducând vieţi atât de separate, încât au devenit incapabili să vorbească unul cu celălalt. Care este motivul?

Gândindu-mă la o soluţie, am fost surprins să găsesc o paralelă stranie între lingvistică şi diversitatea biologică. Un fenomen foarte cunoscut în ecologie, denumit regula lui Rapoport, spune că cea mai mare diversitate de specii biologice poate fi regăsită aproape de ecuator, numărul acestora scăzând cu cât te apropii mai mult de poli. Putea fi aceasta adevărată şi în cazul limbilor? Pentru a-mi testa ideea, am studiat împreună cu antropologul Ruth Mace de la University College London distribuţia a aproximativ 500 de triburi native americane înainte de sosirea europenilor şi am folosit rezultatele pentru a putea reprezenta grafic numărul grupurilor lingvistice diferite pe unitate de suprafaţă pentru fiecare grad de latitudine (Nature, vol 428, p 275). S-a dovedit că această distribuţie se potrivea destul de bine cu regula lui Rapoport.


Potrivirea speciilor biologice şi a culturilor prezentând limbi distincte probabil că nu este un accident. Pentru a supravieţui mediului polar dur, speciile trebuie să se deplaseze de-a lungul şi de-a latul teritoriului, noi specii având astfel oportunităţi mai mici pentru a apărea. Acest lucru este adevărat şi în cazul grupurilor umane prezente în regiunile din nordul îndepărtat. Ele, de asemenea, trebuie să acopere suprafeţe geografice vaste pentru a găsi hrană, iar acest lucru tinde să amestece limbile şi culturile. La celălalt capăt al spectrului, în acelaşi mod în care tropicele generoase, scăldate de soare, reprezintă leagănul speciaţiei biologice, acelaşi mediu bogat a permis oamenilor să se dezvolte şi să se despartă într-o multitudine de societăţi.

Desigur că această interpretare lasă loc întrebării despre motivul pentru care oamenii şi-ar dori să formeze atât de multe grupuri distincte. Pentru miliardele de specii biologice aflate la tropice, există avantaje în a fi diferite una de cealaltă, pentru că acest lucru le permite fiecăreia în parte să se adapteze propriei nişe ecologice. Dar oamenii ocupă cu toţii aceeaşi nişă ecologică, iar separarea în grupuri culturale şi lingvistice distincte duce în fapt la dezavantaje, cum ar fi încetinirea schimbului de idei, tehnologii şi oameni. De asemenea, aceasta face ca societăţile să fie mult mai vulnerabile la riscuri sau pur şi simplu ghinion. Deci de ce să nu avem un singur grup mare cu o limbă comună?

Un răspuns la această întrebare ar putea proveni din înţelegerea faptului că istoria umană a fost caracterizată de lupte continue. Încă de când strămoşii noştri au părăsit Africa, începând cu 60 000 de ani în urmă, oamenii s-au aflat într-un conflict în ceea ce priveşte teritoriul şi resursele. În cartea mea Wired for Culture (Norton/Penguin, 2012), descriu modul în care noi, ca o consecinţă, am dobândit o serie de aptitudini care ajută propriul nostru grup în a le depăşi pe celelalte. Două aptitudini care ies în evidenţă sunt “gruparea” – afilierea cu oameni cu care ai în comun o identitate distinctă – şi xenofobia, demonizarea celor din exteriorul grupului tău şi păstrarea unor viziuni înguste despre ei. În acest context, limbile funcţionează ca o ancoră socială puternică a identităţii noastre tribale. Modul în care noi vorbim este o amintire auditivă continuă a ceea ce suntem şi, la fel de important, a ceea ce nu suntem. Oricine poate vorbi dialectul tău particular reprezintă o reclamă vorbitoare ambulantă a valorilor şi a istoriei culturale pe care tu o împărtăşeşti. În plus, acolo unde grupuri diferite trăiesc într-o imediată apropiere, limbile distincte reprezintă o modalitate eficientă de a preveni trasul cu urechea sau pierderea de informaţii importante către un competitor.

În sprijinul acestei idei, am găsit relatări antropologice ale unor triburi care s-au decis să-şi schimbe limba, cu un efect imediat, doar pentru că doreau să se distingă de grupurile vecine. De exemplu, un grup de vorbitori Selepet din Papua Noua Guinee şi-a schimbat cuvântul pentru “nu” din bia în bune pentru a se distinge de alţi vorbitori de Selepet dintr-un sat vecin. Un alt grup şi-a interschimbat toate substantivele masculine şi feminine – cuvântul pentru el a devenit ea, bărbatul a devenit femeie, mama a devenit tata şi aşa mai departe. Nu poate decât să fim alături de cei care se aflau la vânătoare pentru câteva zile atunci când schimbările au avut loc.

Folosirea limbii ca o formă de identitate nu este specifică numai pentru Papua Noua Guinee. Oamenii de oriunde folosesc limba pentru a monitoriza cine este membru al “tribului” lor. Noi prezentăm o acută şi, uneori, obsesivă conştientizare a modului în care vorbesc cei din jurul nostru şi ne adaptăm în mod continuu limbajul pentru a marca grupul nostru particular de celelalte. Într-o paralelă izbitoare cu exemplele Selepet, multe dintre ortografiile specifice care diferenţiază engleza americană de cea britanică – cum ar fi tendinţa de a renunţa la “u” în cuvinte cum ar fi “colour” – au apărut aproape peste noapte, atunci când Noah Webster a redactat primul Dicţionar American al Limbii Engleze, la începutul secolului 19. El a insistat că: “Fiind o naţiune independentă, onoarea noastră ne cere să avem un sistem distinct, atât de limbă, cât şi de guvernământ.”

Folosirea limbii pentru definirea identităţii de grup nu este un fenomen nou. Pentru a examina modul în care limbile s-au diferenţiat de-a lungul istoriei umane, am elaborat  împreună cu colegii mei arborele genealogic pentru trei mari grupuri lingvistice – limbile indo-europene, limbile Bantu din Africa şi limbile polineziene din Oceania (Science vol 319, p. 588). Aceste “filogenii”, care urmăresc istoria fiecărui grup înapoi până la un strămoş comun, dezvăluie de câte ori o limbă contemporană s-a despărţit sau “a divorţat” de o limbă înrudită. Noi am descoperit că unele limbi prezintă o istorie cu mai multe divorţuri, altele mult mai puţine.

Atunci când limbile se despart, ele de obicei experimentează scurte episoade în timpul cărora se schimbă extrem de rapid. Acelaşi lucru are loc şi în timpul evoluţiei biologice, în cazul căreia este cunoscută ca evoluţie punctuaţională (Science, vol 314, p 119). Deci cu cât o limbă a avut parte de mai multe divorţuri, cu atât vocabularul ei este mai diferit de cel al limbii ancestrale. Analiza noastră nu spune care este motivul pentru care o limbă se desparte în alte două. Migraţia şi izolarea grupurilor poate fi o explicaţie, dar, de asemenea, pare a fi clar faptul că izbucnirile de schimbări lingvistice au avut loc, cel puţin parţial, pentru a permite vorbitorilor să-şi afirme propriile identităţi. A existat cu siguranţă un război al cuvintelor.

Deci ce putem spune despre viitor? Lumea în care trăim în prezent este foarte diferită de cea în care au trăit strămoşii noştri. Pentru cea mai mare parte a istoriei noastre, oamenii s-au întâlnit doar cu cei din propriul grup cultural şi cu vecinii imediaţi. Globalizarea şi comunicaţiile electronice înseamnă că noi am devenit mult mai conectaţi şi mai omogenizaţi din punct de vedere cultural, făcând ca beneficiile faptului de a fi înţeles să devină mult mai evidente. Rezultatul este o extincţie în masă a limbilor, capabilă să rivalizeze cu marile extincţii biologice din trecutul Pământului.

Chiar dacă limbile contemporane continuă să evolueze şi să se diferenţieze una de cealaltă, rata pierderilor de limbi minoritare din prezent depăşeşte cu mult apariţia de noi limbi. Între 30 şi 50 de limbi dispar în fiecare an ca urmare a faptului că tinerii din micile societăţi tribale adoptă limba majorităţii. Ca un procent din total, această rată a pierderii este egală sau chiar depăşeşte declinul în diversitatea speciilor biologice produs de pierderea habitatului sau schimbările climatice. Deja numai 15 din cele 7000 de limbi ale Pământului sunt folosite de 40 de sută dintre locuitorii planetei, iar cele mai multe limbi au foarte puţini vorbitori.

Totuşi, această omogenizare a limbilor şi culturilor are loc într-un ritm mult mai încet decât ar putea avea loc fenomenul, iar aceasta se datorează puternicului rol psihologic pe care limba îl joacă în marcarea identităţilor şi teritoriilor noastre culturale. O consecinţă a acestui fapt e că limbile rezistă în faţa “contaminărilor” din partea altor limbi, vorbitorii tratând de obicei cu un grad de suspiciune sosirea unor cuvinte străine – o dovadă în acest sens fiind atacurile britanicilor şi ale francezilor faţă de aşa-zisa americanizare. Un alt factor este rolul jucat de acţiunile naţionaliste în eforturile de salvare a limbilor muribunde, care pot rezulta în politici cum ar fi lecţiile obligatorii de velşă pentru şcolarii până la vârsta de 16 ani din Ţara Galilor.


Creativitate lingvistică

Această rezistenţă la schimbare permite apariţia diversităţii lingvistice. Diverse dialecte de stradă şi hip-hop, de exemplu, sunt centrale faţă de identitatea unor grupuri specifice, în timp ce comunicarea în masă le permite să-şi atingă destul de uşor graniţele naturale. Un alt exemplu interesant este Globish, o formă decăzută de engleză care foloseşte doar aproximativ 1000 de cuvinte şi structuri lingvistice simple. Aceasta a apărut spontan în rândul oamenilor care călătoresc în mod extensiv, cum ar fi diplomaţii şi oamenii care deţin afaceri internaţionale. În mod amuzant, vorbitorii nativi de engleză ar putea să fie dezavantajaţi în cazul Globish pentru că ei folosesc cuvinte şi gramatică pe care ceilalţi nu le pot înţelege.

Pe termen lung, totuşi, pare inevitabil ca o singură limbă să le înlocuiască pe toate celelalte. În termeni evoluţionişti, atunci când soluţii la fel de bune pentru o problemă se află în competiţie, una dintre ele tinde să câştige. Putem vedea aceasta în standardizarea aproape globală a modurilor de exprimare a timpului, de măsurare a greutăţilor şi a distanţei, formatelor CD şi DVD, indicatoarelor feroviare precum şi în voltajul şi frecvenţa alimentării cu energie electrică. Ar putea dura foarte mult timp, dar şi limbile par a fi destinate să urmeze aceeaşi cale – toate sunt nişte vehicule de comunicare la fel de bune, aşa că una dintre ele eventual le va înlocui pe celelalte. Care va fi aceasta?

În ziua de astăzi, aproximativ 1.2 miliarde de oameni – aproape 1 din 6 oameni – vorbeşte mandarina. Pe locurile următoare urmează spaniola şi engleza cu aproape 400 de milioane de vorbitori fiecare, iar Bengali şi Hindi urmează îndeaproape. Pe baza acestor statistici, mandarina ar putea părea a fi favorită în cursa de a deveni limbă globală. Totuşi, mult mai mulţi oameni învaţă engleza ca limbă secundară decât oricare altă limbă. Cu ceva ani în urmă, într-o zonă izolată din Tanzania, am fost oprit în timp ce încercam să vorbesc în Swahili cu un localnic care a ridicat mâna şi a spus: “Eu vorbesc mai bine engleza decât vorbeşti tu Swahili”. Engleza este deja limba de comunicare a lumii, deci dacă ar trebui să pariez pe o limbă care eventual le va înlocui pe toate celelalte, acea limbă ar fi engleza.

În războiul cuvintelor, aflat în curs de desfăşurare, pierderile sunt inevitabile. Atunci când limbile dispar, noi nu pierdem doar feluri diferite de a spune “bună dimineaţa”, ci şi diversitatea culturală care a apărut în jurul miilor de societăţi tribale distincte. Fiecare limbă joacă un rol puternic în stabilirea unei identităţi culturale – este limba internă care poartă memoriile, gândurile, speranţele şi fricile unui grup particular de oameni. Dacă pierzi o limbă, vei pierde şi toate acestea.

Cu toate acestea, eu suspectez că un viitor monolingvistic s-ar putea să nu fie la fel de rău pe cum sugerează pesimiştii. Există o credinţă larg răspândită că limba pe care o vorbeşti determină modul în care gândeşti, prin urmare pierderea diversităţii lingvistice reprezintă şi pierderea unor stiluri unice de gândire. Eu nu cred acest lucru. Limbile pe care noi le vorbim dau cuvintele pe care le folosim, dar ele nu limitează conceptele pe care le înţelegem sau percepem. În plus, am putea trage încă o altă concluzie, mai optimistă, din povestea Turnului Babel: atunci când fiecare vorbeşte aceeaşi limbă, umanitatea poate mai uşor coopera pentru a realiza ceva monumental. Într-adevăr, în ziua de astăzi, ţările cu un grad mai mic de diversitate lingvistică sunt cele care au atins gradul cel mai mare de prosperitate.


Mark Pagel este biolog evoluţionist la University of Reading, UK.


Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului War of words: The language paradox explained, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.