Scientia

Astronauţii se bucură de credibilitate mare când vine vorba de relatarea unor fenomene OZN, părerile lor fiind printre cele mai convingătoare pentru public. Iată mai jos câteva poveşti cu OZN-uri considerate a fi raportate de către astronauţii NASA.

Fenomenul OZN este mereu în atenţia publicului. Relatările despre OZN-uri se bucură de o atenţie sporită mai ales atunci când autorii lor sunt astronauţi sau piloţi. În fond, cum ar putea cineva cu atâta pregătire şi ore de zbor la activ să nu identifice corect ceea ce observă pe cer? Dar cum stau lucrurile de fapt? Iată câteva poveşti cu OZN-uri considerate a fi raportate de astronauţii NASA.

OZN ori... altceva? "Licuricii" lui John Glenn

Era anul 1962 şi americanul John Glenn orbita în jurul Pământului în Friendship 7, capsula sa din zborul Mercury-Atlas 6. Controlorii de zbor au rămas uimiţi de raportul lui Glenn referitor la licuricii din exteriorul ferestrei lui, nişte urme luminoase ciudate care dădeau târcoale navei. Primul gând a fost că aceste apariţii trebuiau să fie cristale de gheaţă de la rachetele de control al atitudinii cu peroxid de hidrogen ale navei Friendship 7, dar Glenn nu a corelat apariţia lor cu utilizarea rachetelor. Astronauţii care au efectuat zboruri ulterioare au raportat particule luminoase similare şi într-un final am aflat destule despre spaţiu, încât să identificăm ceea ce erau de fapt. Aeronavele tind să acumuleze un nor de reziduuri şi murdărie în jurul lor şi deşi rachetele lui Glenn îndepărtau cristalele departe de capsulă, multe dintre acestea ajungeau în norul său de murdărie, unde reflectau lumina solară şi interacţionau cu alte gaze. Experimentele pe bordul lui Skylab în anii 1970, folosind microbalanţa cu cristale de quartz, au confirmat şi au caracterizat în detaliu acest fenomen. Cazul licuricilor misterioşi ai lui John Glenn a fost rezolvat.

Poveştile umilelor noastre explorări spaţiale care fac înconjurul Pământului vorbesc despre curaj, pericol şi aventură. Dar nu ascund cumva şi un alt element? De când oamenii au iniţiat programele spaţiale, au început să apară poveşti mai întunecate: misterioase OZN-uri, nave spaţiale ale extratereştrilor care aparent ne monitorizează progresul. Toate aceste poveşti provin de la începuturile lansărilor sovietice, de la programul Mercury, Gemini, de la zborurile navetelor spaţiale şi poate cel mai notoriu de la zborurile Apollo pe Lună.

Edgar Mitchell şi declaraţiile privind extratereştii

Ca şi piloţilor, astronauţilor li se dă adesea credit sporit atunci când raportează că au observat un OZN, prin prisma faptului că se presupune că e imposibil ca cineva cu pregătire de zbor să identifice greşit ceea ce vede pe cer. Cel mai faimos caz este al astronautului Edgar Mitchell de pe Apollo 14, cel de-al şaselea om care a păşit pe Lună, care susţine de mult timp că majoritatea obiectelor neidentificate sunt nave spaţiale extraterestre şi că guvernul ascunde relaţiile din prezent legate de culturile extraterestre. Având în vedere că sunt susţinute de un astronaut în carne şi oase, părerile lui Mitchell sunt chiar convingătoare pentru public.

Reacţia NASA la afirmaţiile lui Mitchell a fost dezamăgitoare, dar a subliniat faptul că ocupaţia instituţiei este de a lansa lucruri în spaţiu, nu de a studia relatările despre OZN-uri:

„NASA nu urmăreşte OZN-uri. NASA nu se implică în muşamalizarea informaţiilor despre viaţa extraterestră de pe această planetă sau de oriunde altundeva din Univers. Dr. Mitchell este un american nemaipomenit, însă noi nu îi împărtăşim părerile despre acest subiect”.

Edgar Mitchell este un vechi susţinător al puterilor paranormale şi al modelelor alternative de realitate. În timpul zborului său pe Apollo chiar a condus teste private de percepţie extrasenzorială - ESP (extrasensory perception) cu prietenii săi de acasă şi ulterior a mers până la fondarea Institutului de Ştiinţe Noetice care cercetează telepatia şi alte lucruri de acest gen. Mitchell nu susţine că a observat personal una dintre aceste nave extraterestre; afirmă că opiniile lui se bazează pe detaliile oferite lui de către oamenii care sunt implicaţi direct în secrete.

OZN (concepţie artist)
credit: dye-evolve.deviantart.com

"OZN-ul" văzut de piloţii Apollo 11

Şi alţi astronauţi implicaţi în programele Apollo au văzut lucruri stranii. Probabil cel mai cunoscut provine de la Apollo 11, când Neil Armstrong, Buzz Aldrin şi Michael Collins au observat că un obiect neidentificat i-a însoţit pe aproape toată durata zborului către Lună. În funcţie de cât de bine alese sunt părţile acestei poveşti, aşa ceva îţi poate suna drept cel mai palpitant eveniment:

„Am văzut un licărit lent de lumină în depărtare pe o distanţă substanţial de mare”, a mărturisit Armstrong.

„Era ceva acolo, suficient de aproape încât să fie observat”, a spus Aldrin:

„Acum, bineînţeles că niciunul din noi nu avea să spună „Hei, Huston, se mişcă ceva odată cu noi şi nu ştim ce ar putea fi”, nu? Nu puteam face asta fiindcă ştiam că acele transmisiuni ar fi fost auzite de tot felul de oameni şi cineva ar fi putut cere să ne întoarcem din cauza extratereştrilor sau mai ştiu eu ce.”

S-au făcut documentare şi s-au scris cărţi care să promoveze ideea că acest episod a fost muşamalizat de NASA sau că astronauţii n-au aflat cine era vizitatorul misterios, dar de fapt perioada de incertitudine a fost chiar scurtă. Astronauţii şi controlorii de zbor au fost în curând capabili să identifice obiectul: era unul dintre cele patru panouri adaptoare care se încadrau între a treia treaptă S-IVB şi modulul lunar. Pe când erau scoase afară din S-IVB au primit impuls, astfel încât cel puţin un panou a continuat pe aceeaşi traiectorie ca modulul lunar în care era echipa, s-a rotit şi a licărit ca o lumină, reflectând lumina Soarelui.

Cât de mult a fost evenimentul „muşamalizat” de NASA? Cel mai probabil, recunoaşterea publică a fost insuficientă pur şi simplu pentru că nu era un aspect relevant al misiunii.

Fotografia echipajului Apollo 16

O fotografie celebră a fost făcută de membrii Apollo 16, privind în urmă la îndepărtarea de lună. Patru secunde de video au arătat un OZN demn de Hollywood lăsând un fel de urmă de plasmă. De peste 30 de ani, un cadru din acest video a fost promovat de comunitatea OZN drept dovadă a vizitei extratereştrilor. Dar apoi o echipă de la departamentele Image Science şi Analysis Group de la Johnson Space Center s-a decis să îl ia în serios. Fără prea mare efort, au observat că atunci când era văzut de la fereastra prin care fusese filmat clipul video, obiectul din filmuleţ coincidea cu o mică lumină de reflector care ieşea dintr-o parte a capsulei pe un ampenaj. Lumina arăta din acel unghi exact ca o farfurie zburătoare, iar ampenajul se potrivea perfect cu urma lăsată. Chiar şi câteva şuruburi din ampenaj sunt vizibile în video. Poţi vedea imaginile din această analiză pe site-ul oficial NASA.

Farfuria zburătoare din misiunea Apollo 16, comparată cu imaginea ampenajului dintr-o altă misiune.

James McDivitt şi "OZN-ul" alb

O altă relatare promovată de entuziaştii OZN-urilor a venit din partea lui James McDivitt, pilotul de comandă al zborului Gemini 4 în 1965:

„Zburam împreună cu Ed White. El dormea în acel moment, aşa că nu am pe nimeni care să-mi ateste povestea. Pluteam în spaţiu cu motoarele de control şi cu întregul modul de  instrumente oprite, când deodată un obiect a apărut pe fereastră. Avea o formă bine definită – un obiect cilindric- era alb- avea un braţ lung care stătea pe o parte. Nu ştiu dacă era un obiect foarte mic văzut de aproape sau unul mare în depărtare.”

McDivitt a făcut poze, dar a fost stingherit de reflecţiile de pe fereastră. Există o faimoasă fotografie reprodusă, descrisă drept „mormolocul”, dar conform lui McDivitt, acea imagine (selectată de un tehnician NASA ca fiind cea despre care vorbea McDivitt) arăta doar Soarele reflectat pe fereastră şi nu era ceea ce a văzut el.

Raportul Condon privind OZN-urile

În 1968 a fost publicat un studiu intitulat Raportul Condon. Comitetul Condon, organizat sub comanda fizicianului Edward Condon la cererea Forţelor Aeriene ale Statelor Unite, a studiat relatările despre OZN-uri, cu scopul de a determina dacă se poate afla ceva util din punct de vedere ştiinţific din ele. Relatarea lui McDivitt este faimoasă, în parte fiindcă Raportul Condon a clasat-o ca neidentificată.

Opinia generală a susţinut întotdeauna că obiectul lui McDivitt a fost o rămăşiţă orbitală de la lansarea unei rachete, fie sovietică, fie americană, chiar propria rachetă Titan II. Unul dintre scopurile misiunii Gemini 4 era să exerseze întâlnirile pe orbită cu a doua treaptă Titan II şi deşi corespunde foarte precis cu descrierea a ceea ce a văzut McDivitt, astronautul susţine că a petrecut două ore uitându-se la treapta Titan II ca parte a unui exerciţiu şi o cunoştea foarte bine. Obiectul pe care l-a văzut, insistă el, nu era racheta propulsoare pe care ajunsese să o cunoască atât de bine.

E posibil să se fi înşelat McDivitt? Mai târziu în cadrul aceluiaşi zbor, Ed White a transmis prin radio:

„Avem un obiect în faţă. Nu licăre ca racheta. Se pare că este acel tip special de obiect dacă nu cumva reflectă strălucirea soarelui. Pare foarte luminos, un obiect foarte luminos...Este racheta. Îi văd luminiţele acum... Cum intră în întuneric, reflecţia soarelui îi dă o imagine foarte luminoasă. Acesta este obiectul pe care l-am văzut mai devreme.”

McDivitt nu s-a îndoit niciodată că ceea ce a văzut a fost doar un satelit sau alt reziduu de pe orbită. Studiile detaliate făcute de alţii au arătat că racheta Titan II era în poziţia ei corectă şi situată la distanţa potrivită, fiind cu certitudine obiectul în cauză. Un membru al Congresului S.U.A s-a interesat la NASA şi a fost informat: „Credem că a fost un rezervor de rachetă sau a doua treaptă consumată a vreunei rachete”. Doar entuziaştii OZN-urilor care nu au fost acolo susţin că a fost vorba de o navă extraterestră.

Gemini 7

Gemini 4 nu a fost unicul zbor asemănător când ceva de genul acesta s-a petrecut şi a fost clasificat de Raportul Condon drept caz neidentificat. Şase luni mai târziu, Gemini 7, cu Frank Borman şi Jim Lovell, a făcut ceea ce s-a numit manevra de „fotbal” pentru a-i aduce într-o poziţie de unde să se apropie treptat de racheta Titan II pe orbită . Când au făcut acest lucru, Borman a relatat următoarele:

„Apariţii la ora 10...Arată ca şi cum ar fi reziduuri aici sus. De fapt... Avem şi racheta în faţă... Da, avem multe, multe- arată ca şi cum sute de mici particule au fost aduse pe partea stângă pe 3 sau 4 mile... Ca un drum către vehicul la 90 de grade... Au trecut acum - erau pe orbita polară.”

Gemini 7

Lovell a relatat că în acelaşi timp se vedea şi racheta, „răsturnându-se uşor”, împreună cu norul său asociat de reziduuri. Aşa că particulele „fantomă” ale lui Borman trebuiau să fie altceva decât racheta sau reziduurile rachetei: erau pe o direcţie diferită, călătorind pe o traiectorie diferită. Nu-i aşa?

Nu neapărat. Conform unei analize ulterioare, apariţiile lui Borman erau fulgi de gheaţă de la resturile de combustibil vărsate de Titan II, traversând pe un drum paralel cu el. Imaginează-ţi că mergi cu bicicleta între două şine îndepărtate de tren. Un tren care trece de-a lungul şinei îndepărtate e atât de departe încât nici nu pare a se mişca, în timp ce un tren care trece brusc de-a lungul şinei mai apropiate pare mult mai rapid. Dacă bicicleta ta e situată în unghiul potrivit, mişcarea relativă a trenului poate părea a fi la 90 de grade faţă de tine. Particulele de gheaţă nu puteau fi pe orbita polară, cum a presupus Borman, deoarece ar fi trecut la prea multe mile pe secundă pentru a fi perceptibile. În schimb, orbita fulgilor falşi şi a rachetei Titan II erau numai puţin depărtată de cea a navei Gemini 7.

După cum se întâmplă frecvent cu asemenea poveşti, repovestirile faimoase exagerează evenimentul. Articolele scrise despre apariţia din jurul navei Gemini 7 au descris-o drept un „obiect sferic uriaş” sau au susţinut că Borman şi Lovell au „fotografiat două OZN-uri gemene în formă ovală cu o lumină strălucitoare între ele”. Acestea nu reprezintă decât înflorituri adăugate de scriitorii despre OZN-uri. Chiar a fost realizată şi popularizată o fotografie pentru a se potrivi cu descrierea din urmă.

Reţineţi că ceva „neidentificat” nu înseamnă neapărat „identificat ca navă extraterestră”, ceva ce susţinătorii OZN-urilor tind să uite. Sunt multe obiecte pe orbită, multe lucruri care călătoresc pe lângă orice navă spaţială cu sau fără echipaj; şi atâta timp cât avem programe spaţiale, vom avea şi relatări despre OZN-uri. Deşi poate fi interesant să te întrebi de pe ce planetă vin Omuleţii Verzi, experienţa îmi spune că cea mai fascinantă ştiinţă este aceea care încearcă să înţeleagă mai bine ceea ce se întâmplă în realitate.

Textul reprezintă traducerea articolului The Astronauts and the Aliens, publicat de skeptoid.com.
Traducerea: Livia Ştefan