Scientia

Prin personalitate înţelegem elementul stabil al conduitei unei persoane sau ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de alte persoane. Aceasta îmbină atât trăsături generale, cât şi trăsături particulare. Citiţi în continuare un articol pe această temă.

Personalitatea se formează încă de la naştere şi continuă să se dezvolte pe tot parcursul vieţii, având la bază ereditatea şi fiind puternic influenţată de relaţiile interpersonale şi sociale.

Pentru a înţelege mai bine acest element, trebuie să observăm diferenţa dintre termenul de ”personalitate” şi cei de ”individ” sau ”persoană”. Cuvântul ”individ” se referă la orice fiinţă vie, ca reprezentant al speciei sale. El desemnează totalitatea însuşirilor fizice, biologice şi psihice ale fiinţei respective, identice la toţi ceilalţi care fac parte din specia sa. În cadrul indivizilor, distingem şi specia umană. Termenul de ”personalitate” are, aşadar, un conţinut mai bogat decât cel de ”persoană”. Acesta subliniază faptul că fiecare om are o serie de trăsături tipice, proprii tuturor oamenilor, indiferent de loc şi timp, care rămân stabile şi se manifestă constant în comportament.

Conform unui  studiu realizat de psihologul american, Gordon Allport, personalitatea este alcătuită din numeroase trăsături, structurate pe trei niveluri. Primul nivel este format din două sau trei însuşiri cardinale, care domină comportamentul nostru. Cel de-al doilea nivel cuprinde între zece şi cincisprezece trăsături principale, care pot fi uşor identificate şi care se manifestă stabil în conduita umană. Ultimul nivel înglobează sute de trăsături secundare, pe care le observăm cu mai multă dificultate. A caracteriza personalitatea cuiva înseamnă a observa toate aceste trăsături.

În alcătuirea personalităţii se regăsesc patru componente: temperamentul, aptitudinile, caracterul şi creativitatea.

Temperamentul
Temperamentul reprezintă dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii, care se exprimă cel mai pregnant în conduită. Acesta îndeplineşte şi funcţia de latură expresivă a personalităţii, întrucât furnizează informaţii despre felul persoanei: iute sau lentă, mobilă sau rigidă, etc. Trebuie precizat faptul că temperamentul este înnăscut, dar evoluează şi se formează pe parcursul vieţii. De asemenea, un temperament nu poate să fie bun sau rău, de dorit sau indezirabil.

Conform tipologiei lui Hipocrat, există patru tipuri temperamentale diferite: sangvinic, flegmatic, coleric şi melancolic. Acestea sunt coordonate de către una dintre cele patru ”umori”: sângele, limfa, bila galbenă şi, respectiv, bila neagră.

• Sangvinicul este vioi, vesel, sociabil şi activ. El are uşurinţă în a stabili contacte cu ceilalţi şi are o capacitate de lucru ridicată. Cu toate acestea, sangvinicul experimentează trăiri afective intense şi dovedeşte sentimente superficiale.
• Flegmaticul este liniştit, meticulos şi imperturbabil. El are o putere de muncă deosebită, însă desfăşoară activităţi monotone.
• Colericul este energic şi neliniştit. Acesta are stări afective intense, uneori exagerate, risipeşte energia şi nu se adaptează la activităţi monotone.
• Melancolicul este sensibil, visător şi puţin sociabil. În plus, are puţină energie şi nu este foarte rezistent la eforturi îndelungate.

Aptitudinile
Aptitudinile sunt un ansamblu de însuşiri de ordin instrumental-operaţional, care diferenţiază oamenii între ei, în ceea ce priveşte maniera de desfăşurare a activităţilor. Nu orice însuşire reprezintă o aptitudine, ci numai aceea care favorizează desfăşurarea unei activităţi cu rezultate peste medie. Nivelul de dezvoltare şi funcţionalitate al aptitudinilor poate fi evaluat după: rapiditate, volum, precizie, eficienţă şi originalitate. Ele pot fi dobândite sau înnăscute şi se clasifică în mai multe categorii. În funcţie de natura proceselor psihice, se evidenţiază: aptitudinile senzoriale, aptitudinile psihomotorii şi aptitudinile intelectuale. În funcţie de orientare, există două ramuri: aptitudini speciale (tehnice, literare, artistice, etc.) şi aptitudini generale (inteligenţa sau latura rezolutiv-productivă a personalităţii, spiritul de observaţie, etc.). Aptitudinile au o importanţă deosebită, deoarece favorizează succesul profesional şi, câteodată, constituie cerinţe obligatorii pentru exercitarea unei profesii.

Caracterul
Caracterul desemnează latura relaţional-valorică a personalităţii, fiind alcătuit din trăsături care se înscriu pe un continuu de la pozitiv la negativ. De aceea, se poate afirma că toţi oamenii au caracter, dar orientat valoric diferit. Această componentă a personalităţii integrează trăsături caracteriale, precum următoarele: toleranţă/încăpăţânare, bunătate/răutate, dărnicie/egoism, perseverenţă/neseriozitate etc. Caracterul este schimbător, iar puterea acestuia este dată de forţa convingerilor, de tăria cu care le apărăm şi le susţinem. Formarea caracterului debutează în copilărie, prin diferite mijloace, numite mecanisme:

• Mecanismul condiţionării presupune faptul că familia încurajează comportamentele dezirabile şi le sancţionează pe cele indezirabile.
• Mecanismul autorităţii integrează acele principii şi valori impuse copilului de către familia sa.
• Mecanismul imitaţiei şi al modelului demonstrează că un copil are tendinţa de a imita şi de a adopta modele de conduită din mediul familial şi social.

Creativitatea
Creativitatea este ansamblul unitar al factorilor subiectivi şi obiectivi care duc la realizarea de către indivizi, sau grupuri, a unui produs original şi de valoare pentru societate. În procesul creaţiei sunt implicaţi factori psihologici:

• Intelectuali: factori de fluenţă, flexibilitatea gândirii, originalitatea, imaginaţia şi inteligenţa.
• Non-intelectuali: factori aptitudinali, motivaţionali, atitudinali şi temperamentali.

Creativitatea are mai multe niveluri. Astfel, creativitatea expresivă este forma fundamentală şi se manifestă în comportamentul spontan: mimică, gesturi, dar şi în desenele copiilor mici. Următorul nivel este ocupat de creativitatea productivă, care este orientată spre obţinerea unor lucruri noi. Urmează creativitatea inventivă, ce se valorifică prin invenţii şi descoperiri, iar apoi creativitatea inovatoare, care aduce modificări semnificative în principii care stau la baza artei sau ştiinţei. Ultimul nivel este reprezentat de creativitatea emergentă, specifică omului de geniu, care revoluţionează un anumit domeniu.

În concluzie, omul îşi formează o personalitate unică, ce învăluie trăsăturile emoţionale, cognitive şi comportamentale specifice fiecărui individ, învăţate şi dezvoltate prin experienţă şi relativ consistente de-a lungul timpului. Prin urmare, omul trebuie să înţeleagă natura personalităţii atât pentru o mai bună cunoaştere de sine, cât şi pentru cunoaşterea celorlalţi oameni cu care interacţionează!