Scientia

O definiţie mai mult sau mai puţin trivială a naşterii este “procesul de expulsie a produsului de concepţie”, dar naşterea e mai mult decât atât. Ne putem pune în primul rând întrebarea: ce determină naşterea unui copil? Depinde de mamă? Depinde de făt?

Răspunsul e că depinde de ambii. În cele 9 luni de sarcină apare o legătură atât fiziologică, cât şi psihologică între mamă şi făt.

Factorii care depind de mamă sunt în principal de natură uterină, produşi de către pereţii uterului. Acesta, timp de 9 luni, devine locul de dezvoltare al fătului. Transformările pe care le suferă fătul sunt uimitoare, de la o lungime de 6-7 cm şi un volum de aproximativ 4-5 ml, poate ajunge la 30-35 cm, respectiv 5000 ml în timpul sarcinii şi cel mai interesant e că aceste schimbări sunt fiziologice, care apar într-o sarcină normală.

Pereţii uterului sunt căptuşiţi de o membrană subţire denumită miometru (miometrul are în componenţa sa cantităţi egale de ţesut muscular, fibre de colagen şi elastină, deci poate fi considerat un muşchi neted). Acesta suferă transformările fiziologice din timpul sarcinii, procese de hiperplazie (creştere a volumului unui ţesut prin multiplicarea celulelor care îl constituie) şi hipertrofie (dezvoltare excesivă a volumului unui organ sau al unui ţesut fără înmulţirea celulelor acestuia, datorită unei funcţii nutritive exagerate). Tot miometrul asigură destinderea uterului pe măsură ce fătul creşte atât în greutate, cât şi în lungime.

În cele 9 luni de sarcină fătul pluteşte într-un lichid, numit lichid amniotic, din interiorul uterului şi care este învelit de placentă. Placenta este o barieră între mamă şi făt, nepermiţând trecerea unor substanţe decât printr-un cordon ombilical. Deşi în mod normal placenta e impenetrabilă, s-a constatat că anumite medicamente sau virusuri pot să depăşească acest impediment. De asemenea, un rol foarte important al placentei e cel endocrin, întrucât intervine în sinteza unor hormoni necesari dezvoltării armonioase a fătului, dar în ultimul trimestru de sarcină s-a constatat că au şi rol în contracţiile uterine şi ale miometrului. Dintre hormonii secretaţi de placentă amintim estrogenii şi progesteronul. Deşi în cantităţi infime, aceşti hormoni au rol important în buna desfăşurare a evenimentelor care precedă naşterea propriu-zisă.

Miometrul conţine unităţi contractile care cresc în număr pe parcursul sarcinii; aceste unităţi, contractându-se, ating amplitudini din ce în ce mai mari declanşând în final travaliul. De asemenea, unităţile contractile se află sub influenţa directă a oxitocinei, un hormon sintetizat în hipotalamus şi depozitat în hipofiză. În timpul travaliului, la nivelul uterului apar fenomene de contracţie, propagarea contracţiei şi relaxare, în acelaşi timp crescând amplitudinea şi durata contracţiilor. La începutul travaliului pot fi 2-3 contracţii la zece minute, dar spre sfârşit numărul lor creşte la 5-6. Odată cu aceste contracţii se realizează naşterea fătului. De remarcat e faptul că odată cu expulsia sa, contracţiile uterine nu încetează, ci continuă pentru aproximativ 45 minute, timp în care e expulzată placenta împreună cu o cantitate de 400  ml de sânge, de la ruperea unor vase ce o ancorau de pereţii uterului.

La o naştere la termen, nou-născutul are o suprafaţa cutanată de 0.18 m² şi un ph al pielii neutru, ceea ce îl face foarte sensibil la agenţii patogeni din jur. Ţesutul adipos e brun, un tip de ţesut întâlnit doar la făt, spre deosebire de adult unde ţesutul adipos e alb. Masa musculară reprezintă aproximativ 22% din greutate, iar osificarea nu este completă (abia după vârsta de 40 de ani osificarea omului e definitivată).

Primele respiraţii sunt dificile şi neregulate, necesitând supraveghere specială, putând apărea crize de apnee (incapacitatea de a respira) de până la 20 sec.

Simţurile nou-născutului sunt parţial dezvoltate, reacţionează la zgomote puternice. Retina incomplet dezvoltată face ca acesta să reacţioneze la lumină puternică, dar nu va distinge culorile.

În ceea ce priveşte alimentaţia, imediat după naştere e asigurată de laptele matern, care e steril şi foarte bogat în elemente nutritive, proteine, lipide, anticorpi, ceea ce îi va asigura dezvoltarea normală atât fizică, cât şi o rezistenţă la infecţii.

Deşi se află în vârful lanţului trofic, omul e printre cele mai vulnerabile fiinţe la naştere. Comparând cu alte mamifere, care la câteva ore pot sta în picioare, iar după 2-3 ani devin independente de mama lor, omului îi trebuie cel puţin 15 ani, dacă nu mai mult, atenţia mamei. Totuşi, această vulnerabilitate şi copilărie prelungită ne-a ajutat de-a lungul evoluţiei, prin jocuri, învăţând lecţiile supravieţuirii, ceea ce ne-a transformat într-o specie ce domină Pământul.

Bibliografie:
Fiziologie umană, ed. a III-a revizuită şi adăugită, autor I. Haulica, Editura Medicală, Bucureşti, 2007