Scientia

În partea a doua a articolului vorbim despre speciile dispărute de-a lungul ultimelor sute de ani. În 90% dintre cazuri, doi factori decisivi - ambii implicând omul - au contribuit major la dispariţia acestor animale: vânarea excesivă şi distrugerea habitatelor naturale.

Animale celebre dispărute (1)

Dacă defrişările de pădure vor continua în acest ritm – şi nimic nu pare să indice contrariul - perspectivele sunt foarte sumbre pentru speciile de floră şi faună rămase.

EXTINCŢII MODERNE

Moa (dispărută în secolul al XV-lea)

Moa

Pasărea Moa, care trăia exclusiv în Noua Zeelandă a cuprins de-a lungul timpului unsprezece specii de păsări, incapabile de zbor, de dimensiuni variate şi asemănătoare unui struţ din zilele noastre. Cei mai mari reprezentanţi ai păsării Moa (Dinornsis robustus şi Dinornsis novaezelandiae) ajungeau până la 3,7 metri înălţime şi cântăreau în jur de 230 kg. Aceasta se hrănea în special cu seminţe, fructe, frunze şi iarbă pe care le măcina cu ajutorul unei cantităţi de aproximativ 3 kg de pietre din pipotă. Fiind o bună alergătoare şi având o lovitură de picior nimicitoare, până la apariţia oamenilor pe insulă, Moa nu a avut alţi duşmani naturali în afară de enorma acvilă de Haast (Harpagornis moorei) care îşi vâna prada năpustindu-se din aer asupra ei.

Populaţia maoră a ajuns în Noua Zeelandă undeva înainte de anul 1300 d. Hr. , Moa devenind o victimă sigură pentru suliţele acestora. Până în secolul al XV-lea, se crede ca Moa era dispărută cu desăvârşire de pe insulă, împreună cu acvila de Haast care îşi pierduse astfel principala sursă de hrană. Cert este că în 1769, când căpitanul James Cook a debarcat pe coastele insulei, uriaşa pasăre nu mai era de găsit. Deoarece nici un maor în viaţă care vorbise cu europenii nu văzuse vreodată o moa, poveştile fictive şi hiperbolizate despre mărimea, ferocitatea şi ura păsării faţă de oameni nu conteneau să apară, producând fascinaţie în toată lumea cunoscută. În anul 1939 au fost descoperite într-o regiune mlăştinoasă a insulei, conservate în smârcurile de turbă şi aflate în diferite stadii de degradare, în jur de 140 de exemplare de Moa, dintre care aproape o treime aparţineau speciei Dinornsis. În primăvara acestui an, oamenii de ştiinţă australieni au anunţat că au extras cu succes secvenţe de ADN din cojile unor ouă fosilizate identificate într-un sit de pe insulă.

Dodo (dispărută în jurul anului 1700)

Pasărea Dodo este una dintre cele mai faimoase şi simpatice păsări care au dispărut de pe suprafaţa pământului, fiind şi astăzi folosită de numeroase organizaţii de mediu care promovează protecţia speciilor pe cale de dispariţie.

Trăind vreme de milenii izolată în insula Mauritius din Arhipeleagul Mascarene, arhipeleag plasat undeva între Madagascar şi Australia, ea nu avea practic nici un inamic natural, fapt care a dus la pierderea capacităţii acesteia de a zbura. Mai mult, nu putea nici măcar să alerge. Cu un corp greoi şi dolofan, completat de o coadă scurtă formată dintr-un smoc de pene, cu un mers legănat ca al raţelor şi cu dimensiunile unui curcan, dodo era de fapt înrudită cu porumbeii de astăzi. De la descoperirea acesteia de către olandezi în 1598 şi până la dispariţia ei de pe faţa pământului a trecut aproximativ un secol. Lipsite de teamă şi fără posibilitatea de a se apăra, păsările au devenit victima uşoară a coloniştilor care le-au sacrificat pentru carnea nu tocmai bună a acestora. Să mai adăugam şi faptul că dodo nu era o specie prea prolifică, femela clocind abia câte un ou pe an. Câinii, pisicile, porcii şi şobolanii aduşi pe insulă au distrus cuiburile păsărilor, astfel că în scurt timp pasărea a dispărut complet.

Un fapt demn de reţinut este că datorită repeziciunii cu care a fost extinsă, la începutul secolului al XIX-lea multă lume nu credea că această pasăre a existat vreodată, deşi rămăseseră mărturie numeroase picturi realizate după exemplare vii care au fost capturate şi trimise în Europa. Păsările dodo erau preferatele artiştilor, fiind capabile să stea ore întregi nemişcate. Un exemplar aflat în Olanda a servit ca model pentru paisprezece tablouri în ulei şi în acuarelă până la moartea sa. Descoperirea în acea perioadă a câtorva schelete în mlaştinile insulei împreună cu transformarea păsării de către Lewis Carroll într-un personaj fictiv în „Alice în Ţara Minunilor” au înlăturat complet aceste suspiciuni şi i-au adus celebritatea.

Sirenianul lui Steller (dispărut în 1768)

Alături de rudele lor apropiate şi încă în viaţă - dugongii şi lamantinii, sirenienii (Hydrodamalis gigas) fac parte din ordinul Sirenia, fiind printre cele mai mari mamifere ierbivore marine astăzi dispărute. Cu o lungime de 8-9 metri, culoare rozalie şi forme mai voluptoase, aceştia au stat la baza legendelor despre sirene din secolele trecute, când marinarii aflaţi de multe luni pe mare, vedeau în aceste animale ceea ce vroiau ei să vadă. Fosilele găsite indică că sirenienii erau cândva extrem de răspândiţi de-a lungul coastei Pacificului de Nord, ajungând până în Japonia şi California.

Vaca de mare, cum mai era numită, a fost descoperită în 1741 de către naturalistul Georg Wilhelm Steller, aflat la bordul unei expediţii ruseşti condusă de către căpitanul Vitus Bering. Pe atunci aria de răspândire a animalului se restrânsese numai la arhipeleagul Comandorului care cuprindea două insule din Marea Bering. Având în vedere că se apropia iarna, echipajul expediţiei a făcut un popas pe una dintre aceste insule, dar o furtună puternică le-a aruncat vasul pe mal, distrugându-l. Acest lucru a însemnat condamnarea la moarte a sirenienilor. Sătui de păsări şi de foci, marinarii au început să vâneze uriaşele animale inofensive şi lente, mai ales în timpul perioadelor lungi de inactivitate pe care le petreceau digerându-şi mâncarea. Aceştia mai aveau o caracteristică maternă care îi făcea o pradă uşoară: când unul era lovit de un harpon, începea să emită urlete de durere, iar femelele, în loc să se ascundă , se adunau în jurul acestuia pentru a-l proteja, devenind şi ele victime sigure ale măcelului.

După ce echipajul a reuşit să scape de pe insulă şi să se repatrieze ducând în ţară vestea despre carnea gustoasă „ca de vită” a acestui animal , mii de vase au pornit spre arhipeleag întorcându-se înapoi cu tone de carne roşie de cea mai bună calitate. Dezastrul nu a mai putut fi oprit. În anul 1768 a fost ucis ultimul exemplar găsit pe insule. La mai puţin de 30 de ani de la găsirea lui de către europeni, sirenianul a fost complet exterminat. În scurt timp scheletele acestor animale au devenit extrem de apreciate de marile muzee europene. Sirenianul lui Steller este unic prin faptul că este singurul animal observat de un singur om de ştiinţă.

Marele pinguin (dispărut în 1844)

Pinguinus impennis era cel mai mare dintr-un număr de 22 de specii de pinguin nordic şi singurul care a dispărut până în prezent. În trecut marele pinguin număra câteva milioane de exemplare răspândite în nordul Oceanului Atlantic din Canada până pe coastele Norvegiei şi Spaniei. În apă era o pasăre agilă însă pe uscat era stângace, constuind astfel o pradă uşoară pentru oameni, care o vânau încă de acum o sută de mii de ani. Exemplarele au început însă să dispară pe capete o dată cu colonizarea Americii de către europeni. Păsările erau atât de încrezătoare încât nici măcar imaginea sângeroasă a măcelăririi dintr-un an nu le inducea teama masacrului de anul următor.

Astfel, la începutul secolului al XIX-lea mai rămăsese o colonie mică de aproximativ 50 de pinguini, care s-au refugiat pe o insuliţă cu relief extrem de stâncos, care descuraja apropierea corăbiilor. Adăpostul lor nu a putut fi folosit însă decât douăzeci de ani, deoarece un vulcan subacvatic a scufundat stânca. Pinguinii care au supravieţuit s-au refugiat de-a lungul coastelor islandeze. Directorii de muzee, conştientizând că specia se află pe cale de dispariţie au început să ofere preţuri bune pentru pinguini şi pentru ouale acestora. Până în 1844, mai rămăseseră două exemplare în viaţă. Un colecţionar islandez a angajat trei pescari să îi prindă şi pe aceştia. Pinguinii , în continuare încrezători în oameni, au fost găsiţi relativ uşor, doborâţi cu câte o lovitură în cap pentru a le afecta cât mai puţin preţioasa blană şi au fost predaţi colecţionarului, care i-a împăiat. Procesul de extincţie se încheiase.

Quagga (dispărută în 1883)

Quagga (Equus quagga quagga) este o subspecie dispărută a zebrelor de câmpie, care cutreiera cândva câmpiile sud-africane , având o densitate mai mare în jurul Capului Bunei Speranţe. Aceasta seamănă cu o zebră neterminată, adică prezintă dungi (la fel ca şi zebra, albe pe pielea neagră şi nu invers) doar în zona capului, a gâtului şi primului sfert al corpului. Restul corpului era colorat uniform în brun, cu expepţia picioarelor care erau albe.

Burii olandezi care au deschis în anul 1652 un port la Capul Bunei Speranţe au început să ucidă aceste animale pe scară largă , folosindu-i carnea ca un aliment necostisitor pentru numărul din ce în ce mai mare de sclavi pe care îi aveau. Pentru că lor nu le plăcea gustul cărnii, burii au păstrat pentru ei doar pieile animalelor, dezvoltând o întreagă industrie din prelucrarea lor. Naturalistul William John Butchell a fost martor în anul 1811 la un masacru organizat de aceştia când au fost ucise cu ocazia unei singure vânători în jur de o mie de animale. Înţelegând că quagga este deja pe cale de dispariţie , naturaliştii au trimis o pereche la o grădină zoologică din Londra în speranţa salvării ei, însă masculul a murit. Femela a supravieţuit până în epoca fotografiei, fiind singurul exemplar fotografiat vreodată, ea pierind de bătrâneţe în anul 1872. Ultimul exemplar de Quagga din lume a murit pe data de 12 august 1883 la grădina zoologică din Amsterdam.