Vărsarea de sânge datează din perioada doctorului roman Galen, care a trăit în sec. al II-lea, e.n. Era neigienic şi periculos, însă pentru secole vărsarea de sânge a fost o practică standard. Ar putea fi folosit în prezent pentru a înlătura unele complicaţii ale obezităţii?
Când regele Charles II a suferit o criză neaşteptată în dimineaţa zilei de 2 februarie 1685, doctorul lui personal a avut remediul potrivit la îndemână. El a deschis rapid o venă de la braţul drept al regelui şi a umplut un recipient cu sânge regesc.
În următoare câteva zile, regele a fost torturat de o armată de doctori care-l înconjurau. I-au făcut clisme şi l-au îndemnat să bea diverse poţiuni – inclusiv licoarea distilată din fierberea unui craniu uman. Monarhului i-a fost vărsat sânge pentru a doua oară înainte de a intra în comă. Nu s-a mai trezit niciodată.
Chiar şi fără îngrijirile medicale, regele ar fi putut la fel de bine să răposeze din cauza bolii, dar ultimele sale zile cu siguranţă nu au fost făcute mai uşoare prin curăţări stomacale şi vărsatul de sânge neîntrerupt. Până la data morţii lui Charles II, vărsarea de sânge era o practică medicală standard.
Vărsarea de sânge a fost foarte rar binefăcător. De fapt, a fost deseori neigienic şi periculos, iar uneori fatal. Însă, în prezent se pare că, cu excepţia unor anume limitări, vărsarea de sânge ar putea avea câteva proprietăţi binefăcătoare pentru un grup select de persoane.
Vărsarea de sânge datează din perioada doctorului roman Galen, care a trăit în al doilea secol al erei noastre. Galen spunea că sângele este rezultatul alimentelor. După ce ajungeau în stomac, alimentele erau lichefiate şi apoi trimise spre ficat, unde erau transformate în sânge. Câteodată oamenii produceau un exces de sânge, credea el, care era cauza pentru o varietate de tulburări, precum febră, dureri de cap – chiar apoplexie. Singura soluţie era să elibereze corpul de excesul de fluid.
Indiferent cât de vital părea să fi fost vărsarea de sânge, mulţi doctori credeau că „arta tăietorului” era sub prestanţa lor. În schimb, ei îi îndrumau pe cei care aveau nevoie de vărsare de sânge către chirurgi-bărbieri, care executau această sarcină pe lângă o gamă largă de alte servicii personale.
Tradiţionalul stâlp dungat ne trimite cu gândul la acea eră, când servea ca reclamă pentru iscusinţa lor ca vărsători de sânge. Stâlpul reprezenta bara pe care pacienţii o strângeau pentru a le face venele proeminente iar bila de alamă din capăt simbolizează recipientul folosit pentru a colecta sângele. Dungile roşu-albe reprezintă bandajele însângerate. Odată spălate şi puse la uscat pe bară în afara magazinului acestea erau bătute de vânt şi formau obişnuitul model spiralat care decorează stâlpii astăzi.
Majoritatea practicienilor foloseau un cuţit cu două tăişuri numit lanţetă, care mai târziu a dat numele faimoasei publicaţii mediale, Lancet. O gamă de diverse mărimi ale lanţetelor erau disponibile pentru a preveni tăierea prea adâncă a unei vene. Doctorul grec Hippocrates avertiza pe cei care vărsau sânge să fie atenţi când îşi alegeau lanţeta, „deoarece există anumite părţi ale corpului prin care trece un curent puternic de sânge care nu poate fi oprit uşor”.
Oamenilor li se putea vărsa sânge din diverse părţi ale corpului. În secolul al XVI-lea, chirurgul german Hans von Gersdorff a identificat 41 de puncte potrivite, precum fruntea, gâtul, braţul, încheietura, coapsa şi chiar organele genitale. În timpul acestei perioade, venele erau văzute ca aparţinând inimii, pieptului sau capului. Natura bolii indica locul unde trebuia vărsat sânge unei persoane. Pentru a trata hemoragiile nazale, spre exemplu, Galen a sfătuit vărsarea sângelui din spatele genunchiului.
Acest tip de gândire a ieşit din uzanţă după ce doctorul englez, William Harvey, a descris modul în care sângele circulă în corp în lucrarea sa revoluţionară, „De Motu Cordis” (Despre mişcarea inimii), din 1628. Pe măsură ce vestea s-a răspândit, cei mai mulţi practicanţi au început să-şi îndrepte atenţia spre vena mediană basilică de pe partea interioară a braţului.
Vărsarea sângelui a ajuns la apogeu în secolul al XVIII-lea. La acea oamenilor nu li se vărsa sânge doar când se simţeau rău, ci şi pentru scopuri preventive, în general primăvara, văzută ca o perioadă a renaşterii şi refacerii.
Deşi vărsarea de sânge pare barbară din perspectivă modernă, acesta a fost considerat un standard în tratamentul medical, cerut de mulţi oameni când se îmbolnăveau. Spre exemplu, George Washington, s-a trezit în dimineaţa zilei de 14 decembrie 1799 plângându-se că nu putea să respire. Temându-se că doctorul lui nu va ajunge la timp, Washington i-a cerut supraveghetorului sclavilor să îi verse sânge. Tăietura a fost adâncă şi Washington a pierdut aproape un sfert de litru de sânge înainte ca rana să fie închisă. În cele din urmă, doctorii au sosit şi i-au vărsat sânge lui Washington de încă patru ori în următoarele 8 ore.
Până seara, primul preşedinte al Americii murise. Unul dintre doctorii săi, James Craik, a fost de părere mai târziu că pierderea sângelui a fost parţial cauza decesului.
La mijlocul secolului 19, vărsarea de sânge şi-a pierdut din popularitate pe măsură ce diferite tehnici medicale au apărut, reflectând noi înţelegeri asupra bolilor şi a cauzelor care le produc. Totuşi s-ar putea ca această veche tehnică să fie benefică pentru oameni care au o problemă mai modernă: obezitatea.
Multe persoane care sunt supraponderale prezintă o multitudine de probleme medicale, cum ar fi tensiune şi colesterol ridicate şi controlul deficitar al nivelelor de glucide din sânge, ceea ce sunt precursori ai diabetului. Împreună toate acestea sunt cunoscute sub numele de „sindrom metabolic”.
Iubitori de carne
Deşi nu este unul din semnele clasice, un alt simptom al sindromului metabolic este nivelul ridicat de fier din sânge, care pare să fie cauzat de o predispoziţie genetică combinată cu dietă bogată în carne roşie. Deşi este neclar cu se leagă aceşti factori, nivelele ridicate de fier par să joace un rol în tensiunea arterială şi controlului deficitar al glucidelor. Acest factor mai constituit şi o cauză în bolile de ficat la obezi, o altă tulburare în care dieta nesănătoasă are rolul ei.
Când vărsăm sânge – în general până la 470 de mililitri – sunt necesare câteva săptămâni pentru ca nivelele de fier din sânge să revină la normal. Asta creează interesanta posibilitatea ca un mediator cheie a câtorva efecte nocive ale obezităţii să fie combătut de simpla vărsare a unei cantităţi de sânge.
Sună aproape prea bine ca să fie adevărat, însă mai devreme anul acesta, un studiu a sugerat că, de fapt, chiar ar putea fi atât de uşor (BMC Medicine, vol 10, p 54). În experiment au fost implicate 64 de persoane supraponderale cu sindromul metabolic. Jumătate le-au fost vărsate 300 de mililitri de sânge la începutul experimentului şi între 250 și 500 ml o lună mai târziu. La şase săptămâni după start, cei cărora le-a fost vărsat sânge de două ori şi-au îmbunătăţit tensiunea arterială, colesterolul şi nivelul de glucoză.
Este vorba doar despre experiment, desigur, unul de scurtă durată – mai multe cercetări sunt necesare pentru a vedea dacă efectul este real. Însă rezultatele se potrivesc cu alte două studii mai mici care arată că vărsarea de sânge le aduce beneficii persoanelor cu tensiune ridicată sau diabet. Luând în considerare că ratele obezităţii şi efectele lor sunt, discutabil, cea mai mare problemă de sănătate din vest, poate din această direcţie de cercetare ar trebui făcute o prioritate. „Ar avea un impact ridicat asupra sănătăţii publice dacă va da rezultate”, spune Andeas Michalsen care a condus cercetarea, medic la Charité-University Medical Centre din Berlin, Germania.
Între timp, oricine are nivele ridicate de fier şi sindromul metabolic sau boli de ficat din cauza obezităţii şi care nu poate să treacă uşor la o dietă mai sănătoasă ar putea să se gândească să doneze sânge cât de des este sigur, sugerează Michalsen. În Marea Britanie, bărbaţilor le este permis să doneze o dată la trei luni iar femeilor o dată la patru luni.
O creştere a popularităţii donaţiilor de sânge ar fi un beneficiu pentru băncile noastre de sânge. „Toată lumea câştigă”, spune Michalsen.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului bloodletting-return-of-a-radical-remedy, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Răzvan Gavrilă
