În ultimii ani, omul ucide foarte mulţi rechini. Ca o consecinţă a măcelului, numărul rechinilor a scăzut drastic. În loc să ne temem de rechini, ne temem pentru ei. Contează dacă vom ucide aceşti "criminali"? Vor exista efecte indirecte asupra oceanului?
Anul trecut pe data de 15 August Gemma Redmond stătea pe o plajă în Seychelles în timp ce soțul ei Ian, s-a scufundat în larg. Erau în luna de miere. Deodată l-a auzit pe Ian strigând după ajutor. Apoi s-a auzit ″cel mai îngrozitor zgomot″.
Un rechin îi amputase braţul şi îl muşcase zdravăn de un picior. A fost adus înapoi la ţărm cu ajutorul unei bărci, dar a murit la scurt timp după aceea din cauza faptului că a pierdut foarte mult sânge. A fost un eveniment înspăimântător, dar unul extrem de rar: Ian a fost unul din doar 12 de persoane ucise de rechini de anul trecut. Chiar şi această cifră este neobişnuit de mare - în medie, mai puţin de cinci persoane sunt ucise în fiecare an în atacuri neprovocate. Prin contrast, oamenii ucid aproximativ 40 de milioane de rechini anual.
Ca o consecinţă a acestui măcel, numărul de rechini a scăzut drastic. În loc să ne temem de rechini, ne temem pentru ei. Dar contează dacă vom ucide aceşti criminali sau vor exista efecte indirecte asupra oceanului?
Rechinii obişnuiau să fie consideraţi o adevărată pacoste pentru majoritatea celor implicaţi în industria pescuitului. Mulţi au fost prinşi, deşi rareori în mod deliberat. În timpul pescuitului cu paragate (o tehnică de pescuit comercială) de specii cum ar fi tonul, de exemplu, rechinii ajung să fie prinşi întâmplător. Până în 1999, nu au fost făcute înregistrări globale care să urmărească câţi rechini au fost capturaţi.
În ultimele decenii, cu toate acestea, rechinii au devenit apreciaţi mai ales datorită dorinţei tot mai mari de a consuma o supă fină de rechin. Preparatul chinezesc care odată a fost considerat supa regilor, datorită costurilor foarte ridicate şi a metodei laborioase de preparare, devine tot mai popular, iar ţara devine din ce în ce mai bogată.
Deci care a fost impactul acestei cereri aflată în continuă creştere? Abundenţa de peşte este de obicei calculată cu ajutorul datelor obţinute din activităţi asemănătoare, dar documentele oficiale conţin date înregistrate doar în urmă cu un deceniu. Mai mult, ele sunt departe de a fi exacte, afirmă Daniel Pauly a Fisheries Centre at the University of British Columbia din Vancouver, Canada. "Nu sunt doar vorbe neînsemnate, ci greşeli efectuate cu precizie", spune el. "Subestimarea poate fi de 30 până la 50% în ţările dezvoltate şi între 100 – 400% în ţările în curs de dezvoltare."
Deci, există doar câteva regiuni unde cercetătorii au fost capabili să determine cum s-a modificat în timp modul de capturare al rechinilor. Prin scotocirea jurnalelor de bord ale flotei de pescuit cu paragate SUA, de exemplu, Julia Baum de la Universitatea Dalhousie din Halifax, Canada şi colegii săi au constatat că în 14 ani (1986 – 2000) capturile de rechini din nord-vestul Oceanului Atlantic au scăzut cu mai mult mult de jumătate. Ei au ajuns la concluzia că populaţiile de rechini ciocan „scoică", rechini albi şi rechini vulpe au scăzut fiecare cu mai mult de 75% (Science, vol 299, p 389).
Declinul abrupt
În cadrul unui studiu de monitorizare bazat pe o analiză similară a datelor colectate anterior din activităţi similare, aceeaşi echipă a estimat că în Golful Mexic, numărul crescut de rechini albi a scăzut cu mai mult de 99% şi a rechinilor mătăsoşi cu mai mult de 90%.
Este posibil ca un declin rapid similar să se fi petrecut în majoritatea oceanelor. În parte, motivul se datorează faptului că rechinii cresc lent. Pot fi necesari ani de zile pentru ca aceştia să ajungă la maturitate sexuală şi să producă doar câteva ouă sau câţiva pui la un moment dat. Se crede că există câteva specii, cum ar fi rechinul pelerin, care au o perioadă de gestaţie de trei ani, mai lungă decât cea a unui elefant. Acest lucru îi face mult mai vulnerabili la exploatare decât multe alte specii de peşte.
Unele specii ar putea dispărea complet. Rechinul Pondicherry din Asia de Sud care are un metru lungime, nu a mai fost văzut din 1979. Mai multe specii de rechini care rămân în adâncuri, cum ar fi rechinul înger, sunt acum considerate ca fiind periclitate.
Ar trebui să ne pese dacă numărul de rechini scade drastic? Din studiile altor ecosisteme reiese cu exactitate faptul că efectele distrugerii prădătorilor poate să se reverse asupra lanţului trofic, modificând întregul ecosistem. Cu toate acestea, efectele înlăturării rechinilor sunt extrem de dificil de studiat, nu în ultimul rând pentru că există sute de specii diferite. Unele îşi trăiesc viaţa la adâncimi mari, altele în apropierea recifelor de corali, altele în apropierea stâncilor, iar altele acoperind mii de kilometri în largul oceanului. Mai mult de atât, încă sunt descoperite noi specii.
"Putem doar bănui în acest moment", a declarat Callum Roberts de la Universitatea din York, Marea Britanie care studiază impactul pe care îl avem asupra oceanelor. "Seamănă un pic cu încercarea de a reasambla un mecanism foarte complicat din piesele sale, fără a avea un plan bun al felului în care arăta aparatul."
Până acum un deceniu, singura dovadă a efectelor uciderii rechinilor a fost în mare măsură anecdotică. În Africa de Sud, de exemplu, ridicarea de plase cu ochiuri mari pe plajele de înot pentru a prinde rechinii mari a condus la explozia unui val de specii de rechini mai mici în apropiere de ţărm şi astfel la un declin al peştilor mici. În mod similar, o pescărie de rechini care se afla în apropiere de Tasmania a fost acuzată de prăbuşirea unei ferme de raci învecinate. Se crede că uciderea rechinilor a amplificat numărul de caracatiţe care consumă raci în apele de pe coastă. Ambele cazuri au fost supuse dezbaterii, dar par a fi exemple de modificări care au loc la nivelele superioare ale lanţului trofic.
Cea mai puternică dovadă este oferită de un studiu efectuat pe coasta de est a Americii de Nord. Bazat pe o combinaţie de sondaje efectuate pe coastă şi pe date despre pescuit, acesta a constatat că au avut loc scăderi drastice în rândul tuturor celor 11 de specii de rechini mari, într-un procent de 98 % în cazul rechinilor ciocan „scoică" şi de 99 % în cazul rechinilor taur din 1970 până în prezent. În acelaşi timp, populaţiile de calcani, raci şi rechini mai mici au continuat să ia avânt. Această abundenţă bruscă de prădători mai mici a dus la prăbuşirea pescuitului de scoici cunoscut de secole (Science, vol 315, p 1846). Acest ultim link trecut a confirmat utilizarea unor mijloace de protecţie pentru a păstra speciile de Rhinoptera bonasus din unele zone. Scoicile au supravieţuit doar în aceste zone.
Cu adevărat speriaţi
Acest lucru sugerează o piramidă ecologică ca la carte, cu câţiva prădători de top care au un impact mare asupra speciilor de pradă mai abundente care se hrănesc cu peşti mici, chiar mai numeroşi şi cu nevertebrate. Dar cele mai recente descoperiri sugerează că rechinii nu afectează doar numărul victimelor lor, aceştia afectează organismele şi comportamentul lor, de asemenea.
În 2005, biologii marini de la Institutul de Oceanografie Scripps al Universităţii din California, San Diego au pornit înspre Line Islands în mijlocul Oceanului Pacific pentru a compara comunităţile marine care trăiesc în recife diferite. Ei au descoperit că sistemele de recif puţin afectate de oameni, Kingman şi Palmyra, aveau cele mai sănătoasă masă de corali şi sprijineau cea mai mare biomasă de peşte înregistrată vreodată pe un recif (PLoS One, vol 3, p e1548). Ce i-a uimit pe aceştia însă, a fost abundenţa de rechini. Marea majoritate a biomasei de peşte era constituită din rechini şi biomasa de peşti de pradă a fost de fapt mai mică decât cea existentă pe recifurile mai afectate din apropiere.
"Acest lucru transformă piramida trofică ca la carte în totalitate", afirmă Sheila Walsh, un membru al expediţiei Nature Conservancy, în Virginia. "Nu pare posibil nici măcar din punct de vedere energetic."Singura explicaţie este aceea că peştii mici sunt consumaţi imediat ce sunt născuţi, deci biomasa lor la un moment dat este mult mai mică decât cea a prădătorilor lor care trăiesc mult mai mult.
Peştii care au o mulţime prădători s-au comportat diferit de asemenea. "Ei sunt doar foarte speriaţi", spune Walsh. Atât de speriaţi încât ea şi colegii ei scafandrii au reuşit cu greu să prindă peşti pentru a continua studiile. "Doamne ce se pricep la a fugi."
Când cercetătorii au disecat peştii de pradă, au descoperit faptul că aceştia aveau ficatul hipotrofic şi cu depozite foarte mici de grăsime (Journal of Fish Biology, vol 80, p 519). Din contră, exemplare din aceeaşi specie aflate în zone cu un număr mai mic de rechini erau semnificativ mai grase. "Îi diseci şi intestinele lor sunt pur şi simplu căptuşite cu grăsime."
Walsh suspectează faptul că peştii de pradă ar putea creşte mai lent acolo unde există un număr mai mic de rechini, făcând bancurile mai puţin productive. "Aceste rezultate ne avertizează să nu luăm în considerare ipoteza simplă a unui model ecologic de bază care spune că scăpând de prădători vei avea mai multă pradă", spune ea. "Poate că de fapt, prezenţa rechinilor în zonă conduce la existenţa unor pescării mai rapide şi mai productive. O mulţime din concluziile noastre indică acest lucru".
Deci, există încă o mulţime de lucruri pe care nu le înţelegem. Aceste dubii tind să fie trecute cu vederea datorită campaniilor pentru salvarea rechinilor. "În mare parte ceea ce veţi auzi sunt declaraţii făcute cu uşurinţă în care se menţionează faptul că pierderea rechinilor va avea consecinţe profunde pentru ecosistem", spune Roberts. "Există aceste argumente neîntemeiate cu privire la importanţa principalilor prădători."
Aceste afirmaţii ar putea la fel de bine fi corecte, afirmă el, dar dovedirea lor este o altă problemă. "Am văzut aceste efecte de la cap la coadă într-o întreagă gamă de experimente de dimensiuni mai mici folosind fauna marină delimitată de maree, de exemplu, dar este mult mai greu de înţeles pe scară largă şi într-un cadru neexperimental aşa cum este cazul populaţiilor de rechini mari ".
Şi ar putea fi acum prea târziu să mai înţelegem pe deplin impactul pe care îl avem. Chiar dacă rechinii supravieţuiesc şi numărul lor va fi recuperat în cele din urmă, lucrurile nu pot redeveni aşa cum au fost. "De multe ori constatăm că ecosistemele s-au modificat de aşa manieră încât productivitatea sau biomasa veche nu pot fi recreate", afirmă Roberts. "Există diverse piese care au fost luate din cadrul lanţului trofic. Probabil că va fi necesară o perioadă lungă de timp până când aceste conexiuni vor fi restabilite".
Rolul pe care rechinii îl au în cadrul ecosistemului nu trebuie să fie singurul lucru care să ne preocupe. Pentru început, nimeni nu va face bani din prinderea rechinilor, dacă nu mai avem rechini pe care să îi prindem. În unele regiuni, se fac eforturi pentru a ne asigura de durabilitatea capturii rechinilor″.
Şi în multe locuri, rechinii ar putea fi mai valoroşi vii decât morţi. Scufundarea este unul dintre sectoarele cu cea ma mare dezvoltare din cadrul industriei turismului, iar rechinii sunt un obiect de atracţie considerabil. De exemplu, mulţi scafandrii vizitează insula Galapagos sperând să poată vedea vedea grupuri mari de rechini ciocan şi alte specii de rechini. Turismul generat de scufundări valorează cel puţin $15 milioane pe an pentru insule, estimează Alex Hearn, un biolog marin de la Universitatea din California, Davis, de câteva ori mai mult decât o face pescuitul în apele protejate ale insulelor Galapagos. "Dacă este bine gestionat, turismul pentru scufundări poate aduce venituri comunităţilor locale", spune Hearn. "Acesta poate servi, de asemenea, pe post de factor de descurajare, deoarece dacă există un grup de scafandrii, este puţin probabil ca o linie industrială de pescuit cu paragate să vină şi să scoată toţi rechinii."
În mod evident, rechinii au o importanţă mai mare decât alte specii înrudite lor. Dar îi vom recunoaşte la timp? "Pierderile speciilor aparţinând megafaunei au loc incredibil de rapid în timp ce lumea doarme", afirmă Roberts. "Mă îngrijorează faptul că ar putea fi prea târziu pentru multe specii".
Oprirea măcelului
Cei cinci rechini se îndreaptă spre mine în apa caldă, de mică adâncime. Unul dintre ei se azvârle spre plajă, aproape eşuând pe nisip. Nu pe mine mă urmăresc, ci un banc de nisip strălucitor cu peşti argintii mici, care sar în aer pentru a scăpa de fălcile rechinilor, bulbucând suprafaţa apei.
La un metru distanţă, aceste bancuri de pui de rechinii de nisip nu reprezintă un pericol pentru oameni. De fapt, aceştia sunt chiar drăguţi. Ceea ce este la fel de bine, având în vedere că zeci de ei patrulează în jurul lagunei de lângă micuţa insulă staţiune Soneva Fushi din Maldive.
Lagunele joacă în mod normal rolul de incubator pentru pui, dar de ani de zile nu au fost prezenţi pui în această lagună. Cu toate acestea, deoarece în apele insulelor Maldive este interzis pescuitul de rechini din 2010, la insistenţele industriei turistice, acesta a fost reaprobat. Nu este posibil să aflăm dacă rechinii s-au reîntors datorită interdicţiei, afirmă locuitoarea staţiunii, biologul marin Kate Wilson, dar este cu siguranţă un semn încurajator.
Alte câteva ţări, inclusiv Bahamas, au interzis, de asemenea pescuitul rechinilor, în timp ce altele au luat măsuri pentru a interzice sau limita "îndepărtarea înotătoarelor", practicii îndepărtării înotătoarelor de rechini şi aruncarea acestora înapoi în mare. Cu toate acestea, interdicţiile locale nu pot salva speciile oceanice. Mai mult, având în vedere faptul că preţul înotătoarelor uscate de rechin a ajuns la $ 700 pe kilogram, punerea în aplicare a interdicţiilor nu va fi uşoară.
În cele din urmă, singura modalitate de a proteja rechinii este reducea cererii pentru înotătoarele acestora, afirmă Daniel Pauly, de la Universitatea British Columbia. "Acest produs este atât de scandalos. Produce şi deşeuri, deoarece folosi doar o parte din rechin. Este de o deosebită cruzime pentru ca tăiem înotătoarele şi dă dovadă de snobism, deoarece oamenii le consumă numai ca să îşi impresioneze vecinii", afirmă el.
El crede că scoaterea supei de înotătoarele de rechin din meniu la nivel mondial este o bătălie care poate fi câştigată. Având în vedere faptul că mai multe lanţuri hoteliere din China au anunţat la începutul acestui an că au scos acest fel de mâncare din meniu, există motive de optimism.
Suntem în siguranţă dacă ne reîntoarcem în apă?
Dacă numărul de rechini a scăzut, este măcar puţin mai sigur să ne aventurăm în apă? Nu la prima vedere. Numărul de atacuri de rechini neprovocate în întreaga lume a crescut constant, de la mai puţin de 100 între anii 1900 şi 1910 la peste 600 în perioada 2000 şi 2010, în conformitate cu the International Shark Attack File. Cu toate acestea, principalul motiv este faptul că există un număr mult mai mare de persoane care înoată, fac surfing şi scufundări în mare şi de asemenea o mai bună informare cu privire la atacuri. Numărul ar putea fi mult mai mare dacă nu ar exista scăderea numărului de rechini. Dar, din moment ce numărul atacurilor cauzate de rechini este influenţat de absolut orice de la economie şi până la învăţarea comportamentului pe care trebuie să îl avem în jurul rechinilor, nu există nici o modalitate de a fi sigur de acest lucru.
Denumirea comună: rechinul cap de ciocan dantelat
Numele latin: Sphyrna lewini
Trăsătură distinctivă: cap mare, cu marginea festonată
Distribuţie şi habitat: global, în apele calde de coastă şi semi-oceanice
Lungime / greutate la adulţi: masculi 1,8 metrii/29 kilograme, femele 2,5 metri/80 kilograme
Asemeni multor rechini, rechinul cap de ciocan festonat este vivipar având în număr de 12 până la 38 pui relativ mari. Cu toate acestea, perioada mare de generaţie de 15 ani înseamnă că specia are o rezistenţă scăzută împotriva exploatării.
Denumirea comună: Rechinul vulpe
Numele latin: Alopias vulpinus
Trăsătură distinctivă: înotătoarea superioară alungită
Distribuţie şi habitat: acest rechin oceanic şi de coastă este practic răspândit global, începând de la apele tropicale până la mările temperate reci, dar este cel mai frecvent întâlnit în apele temperate.
Lungimea adulţilor: lungime totală de 415 până la 573 de centimetrii
Toate cele trei specii de rechin vulpe (obez, comun şi oceanic), sunt enumerate ca fiind vulnerabile pe Lista Roşie a UICN (Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii).
Denumirea comună: rechinul oceanic cu coada albă
Numele latin: Carcharhinus longimanus
Elemente distinctive: înotătoare dorsale şi pectorale lungi, rotunjite. Cele mai multe
înotătoare sunt albe.
Distribuţie şi habitat: în apele tropicale şi subtropicale
Lungime / greutate adulţi: poate creşte până la 4 metri în lungime, dar cele mai multe
exemplare au sub 3 metri.
În timp ce este rar în apele de coastă, rechinul oceanic cu coada albă este considerat a fi responsabil de cele mai multe decese umane de-a lungul anilor, inclusiv de atacurile asupra supravieţuitorilor de epavelor şi aeronavelor prăbuşite În schimb, aceasta este sursa preferată de înotătoare pentru supa fină de rechin, iar acum este considerat vulnerabil de către UICN.
Denumirea comună: Rechinul mătăsos
Numele latin: Carcharhinus falciformis
Trăsătură distinctivă: piele netedă la atingere (de la dinţişorii dermici strâns aglomeraţi) Distribuţie şi habitat: o specie migratoare întâlnită în apele subtropicale de pe coastele şi stâncile continentale şi insulare, recife de adâncime şi în largul mării.
Lungime / greutate de adulţi: 3,5 metri/346 kg
Adesea întâlnit în jurul bărcilor şi echipamentelor de pescuit ton, aceştia sunt atât o captură accidentală a acestei industrii, cât şi obiectivul principal al pescuitului de rechini în zone cum ar fi Insulele Maldive, Sri Lanka şi Japonia.
Odată ce au devenit o captură accidentală în marea parte a lumii, rechinii sunt acum o sursă valoroasă de venit pentru mulţi pescari. Având în vedere faptul că se pescuieşte tot mai mult în ţările în curs de dezvoltare sau ilegal, este dificil să se măsoare cifrele exacte pentru rechinii capturaţi. Pentru capturările raportate, media la nivel mondial pentru perioada 2000-2008 a fost de 824,364 de tone. Estimările pentru captura anuală totală, inclusiv cele nedeclarate, sunt cuprinse între 1,2 la 2,2 milioane de tone. Chiar şi în cazul în care există reglementări, ele sunt adesea zădărnicite de practici, cum ar fi cea de îndepărtare a înotătoarelor de rechini pe bărcile de pescuit şi aruncarea carcaselor acestora înapoi în mare.
Înotătoarele de rechin sunt realizate din cartilaj dur. Ele sunt acoperite cu piele aspră, deci acestea trebuie să fie jupuit şi înmuiate în apă caldă sau fierbinte înainte de a fi gătite în supă. Înotătoarea în sine nu are gust, dar adaugă grosime supei şi se spune că sporesc alte arome. Înotătoarele neprelucrate sunt vândute congelate sau uscate - în afară de a fi găsită în restaurante, supa este acum disponibilă în cutii. În timp ce consumul de supă fină de rechin continuă să crească în China, un număr tot mai mare de tineri se chinuie să pună capăt industriei.
Textul de mai sus reprezintă traducerea şi adaptarea articolului When-humans-attack-the-fallout-of-the-shark-slaughter, cu acordul editorului, publicat de New Scientist. Reed Business Information Ltd şi New Scientist nu îşi asumă nicio responsabilitate privind eventuale erori de traducere.
Traducător: Ecaterina Pavel
