În 2001, într-un experiment devenit clasic, Brian Knutson, cercetător la Stanford, a dovedit separarea sistemului recompensei („vreau”) de sistemul plăcerii („îmi place”). A demonstrat, deci, că dopamina are de-a face cu acţiunea, nu cu fericirea.
Subiecţii intrau într-un fMRI şi erau condiţionaţi să aştepte un semnal (un simbol special) după a cărui apariţie puteau câştiga o sumă de bani, dacă apăsau un buton (un fel de Pavlov reloaded) „Aştept să apară semnalul, apăs butonul şi câştig 10 dolari. Ce afacere!”
În acest timp creierele lor erau scanate. În momentul apariţiei semnalului, zonele neurale asociate cu recompensa se activau, iar participanţii la studiu apăsau pe buton. După ce deveneau conştienţi că au câştigat banii, sistemul recompensei se dezactiva. Plăcerea de a fi câştigat o sumă de bani era experimentată în alte zone ale creierului. Ceea ce simţeau când sistemul recompensei era activ nu era plăcere, ci anticiparea recompensei.
Anticiparea recompensei ne face să acţionăm.
Cred că o ţigară sau o prăjitură, sau încă 30 de minute la televizor, sau confortul unui fotoliu, sau un joint, sau o bere, mă vor face fericit. Dopamină circulă prin zonele neurale care alcătuiesc sistemul recompensei, iar atenţia este absorbită de imaginea „obiectului” dorit. Nu pot să mi-l scot din cap. Şi iată-mă aprinzând ţigara sau intrând în cofetărie, deşi am fost şi ieri.
Autocontrolul este o încercare de a face faţă sistemului recompensei, de a lupta cu tendinţele către acţiune activate prin circulaţia dopaminei. Cu cât circuitele dopaminei devin mai puternice (cele „dedicate” unor scopuri distructive pe termen lung), cu atât dezactivarea lor va fi mai dificilă. La limită, fireşte, ne aflăm în plină adicţie: deşi gândirea raţională (cortexul prefrontal) ne spune că „obiectul” este periculos pentru sănătate sau pentru calitatea vieţii, în general, anticiparea recompensei, efectul psihologic susţinut de sistemul neural al recompensei, continuă să-şi exercite puterea consolidată în timp, prin sute de mici acţiuni „alimentate” de dopamină.
O astfel de luptă nu poate fi câştigată fără fortificarea corespunzătoare a circuitelor neurale din cortexul prefrontal, de preferinţă asociate cu scopuri pozitive, care susţin, în diferite feluri, starea de bine a organismului. Proiectarea unor mici exerciţii („temele”) şi realizarea lor sistematică ar putea reprezenta unul din elementele centrale ale acestei lupte.
Bibliografie:
Knutson, B., Fong, G. W., Adams, C. S., & Hommer, D. (2001). Dissociation of reward anticipation versus outcome with event-related FMRI. NeuroReport, 12, 3683-3687
