Timp de mai multe decenii impulsionarea stimei de sine la copiii noştri a fost la modă. Este însă posibil să îi conducem prin această abordare spre o decădere? "Tinerii sunt răsfăţaţi mult timp după ce ar fi trebuit să înceapă să înveţe că nu sunt perfecţi".
Aceasta a fost concluzia lui HS, un blogger comentând pe marginea unui articol din The New York Times care deplânge starea tinerilor din ziua de azi. Problema copiilor ţine de faptul că aceştia au o opinie exagerată despre ei înşişi, deoarece au fost crescuţi crezând că tot ceea ce fac ei este valoros şi important, a continuat el. Această afirmaţie nu a fost făcută de un bătrân ciudat morocănos, ci de un tânăr care a scris despre generaţia lui, şi anume cei născuţi între 1980 şi 2000 care au fost etichetaţi drept ″Generaţia Y″ sau ″Generaţia Eu″.
După cum sugerează şi numele, ″Generaţia Eu″ a atras unele critici. Membrii generaţiei Y sunt acuzaţi că sunt răsfăţaţi, aroganţi şi narcisişti, având în mod nedrept sentimentul că anumite lucruri li se cuvin. Profesorii universitari se plâng de faptul că studenţii de azi cer o atenţie constantă. Angajatorilor le este greu să suporte ego-urile exagerate ale tinerilor recruţi şi terapeuţii afirmă că întrevăd o nouă generaţie de pacienţi depresivi, deoarece aceştia nu sunt în măsură să se ridice la propriile aşteptări excesive. Criticii susţin că vina le aparţine părinţilor, profesorilor şi altor adulţi care au încercat din răsputeri să exagereze opinia pe care copii o au despre ei înşişi încă de la o vârstă fragedă.
Acestea sunt acuzaţiile condamnabile care reflectă în mod negativ nu doar ″Generaţia Y″, dar şi o filosofie legată de creşterea copiilor începută în 1980 şi care se află încă la putere. Dacă este adevărat, ar trebui să revizuim opinia conform căreia stimularea respectului de sine al copiilor este cel mai bun mod de a ne asigura că aceştia îşi ating potenţialul maxim. Deci, care este dovada? Sunt tinerii de astăzi într-adevăr mai egoişti decât generaţiile trecute? Dacă este aşa, este aceasta o problemă? Şi dacă este de vină cultul occidental modern de a construi stima de sine, ce putem face în această privinţă?
Unul dintre cei mai vocali critici ai tinerilor din prezent este Jean Twenge, un psiholog de la Universitatea de Stat din San Diego, California şi autor al ″Generaţiei EU″ (Free Press, 2006). Pentru a dovedi faptul că ego-ul ″Generaţiei Y″ este exagerat nu trebuie decât să analizăm sondajul anual American Freshman care a implicat 9 milioane de studenţi de colegiu, afirmă ea. Aceasta indică faptul că 52% din grupul din 2009 s-au autoevaluat ca având un nivel de încredere de sine socială mai mare decât media pentru populaţia generală, în comparaţie cu 30% dintre studenţii chestionaţi în 1966. Studenţii din zilele noastre apreciază, de asemenea, capacitatea lor intelectuală, încrederea în sine, abilităţile oratorice şi capacitatea de a conduce într-un procent mai ridicat cu 50% faţă de omologii lor din 1966 (Self and Identity, DOI: 10.1080/15298868.2011.576820).
Importanţa primordială a stimei de sine a ″Generaţiei Y″ a fost evidenţiată în cadrul unui experiment efectuat în 2010. O echipă condusă de Brad Bushman de la Universitatea de Stat Ohio din Columbus a constatat că studenţii de colegiu au apreciat momentele în care stima lor de sine a crescut (de exemplu atunci când au fost promovaţi în grad sau când li s-a făcut un compliment) într-o măsură mai mare decât au apreciat beneficiile care au motivat omenirea încă din cele mai vechi timpuri, cum ar fi consumarea unui aliment preferat sau implicarea într-o activitate sexuală. Studenţii au considerat, de asemenea, că stimularea este mai importantă decât să fii plătit, să consumi alcool sau să îţi vezi cel mai bun prieten (Journal of Personality, DOI: 10.1111/j.1467-6494.2010.00712.x). Explorând în continuare, cercetătorii au cerut elevilor să estimeze cât de mult îşi doreau fiecare dintre aceste recompense versus plăcerea de care aveau parte în urma acestor recompense. Faptul că îţi doreşti ceva mai mult decât faptul că îţi face plăcere ceva este considerat un semn de dependenţă. În toate cazurile, studenţilor le-a plăcut recompensa mai mult decât şi-au dorit-o, dar diferenţa dintre cele două a fost mai mică în cazul stimulării stimei de sine.
Cu toate acestea, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Mark Leary, un psiholog social de la Universitatea Duke din Durham, Carolina de Nord avertizează asupra faptului că facultăţile nu sunt la fel de elitiste precum au fost în anii 1960, astfel încât profilul demografic al studenţilor s-a schimbat ducând la imposibilitatea comparării grupurilor din trecut cu cele din prezent. "Noi nu ştim dacă aceasta este o schimbare reală sau dacă are legătură cu o schimbare a persoanelor care sunt testate", spune el. Într-adevăr, Kali Trzesniewski de la Universitatea din California, Davis a analizat un studiu care a inclus 400.000 de elevi de liceu din SUA cu vârste de peste 30 de ani din 1976 şi nu au descoperit nici o dovadă că egoismul s-ar afla în creştere în acest grup care include persoane puţin mai tinere. ″Cifrele stimei de sine nu s-au schimbat deloc", spune ea (Perspectives on Psychological Science, vol. 5, p. 58). Ea bănuieşte că unii cercetători, în general cei mai în vârstă au căzut pradă unui prejudiciu vechi de-o viaţă". Noi criticăm generaţia următoare, doar asta facem", afirmă ea. Este posibil, observă ea, ca toată lumea să fi devenit treptat mai egocentrică nu doar ″Generaţia Y″, dar este dificil să testăm această idee având la dispoziţie date limitate cu privire la alte grupe de vârstă.
Generaţia generoasă?
Mai sceptic este însă Jeffrey Arnett, un psiholog de la Universitatea Clark din Worcester, Massachusetts care studiază adolescenţa. El subliniază faptul că tinerii se oferă voluntari pentru munca de caritate într-un număr mai mare decât oricând şi sunt mai preocupaţi de inegalităţile sociale decât au fost părinţii lor. El a mers atât de departe încât a redenumit ″Generaţia EU″ în "Generaţia generoasă″.
Cu toate acestea, cei mai mulţi cercetători recunosc că a existat o creştere reală a respectului de sine cel puţin în SUA unde fenomenul a fost studiat cel mai mult. Mai rămâne întrebarea dacă acest aspect reprezintă o problemă. Când psihologul american William James a inventat termenul de stimă de sine în 1890, el a definit-o ca raportul dintre succesele unei persoane şi "pretenţiile" sau ţelurile acesteia. Cu alte cuvinte, respectul de sine este o măsură subiectivă a propriei valori care creşte pe măsură ce vă atingeţi obiectivele. Aceasta coincide cu definiţia din dicţionar: "respectul pentru sau o opinie favorabilă vizavi de tine însuţi". Cu siguranţă nu poate fi nimic în neregulă cu acest aspect.
În prezent cu toate acestea, stima de sine a dobândit o altă semnificaţie: "o opinie în mod nejustificat de bună despre propria persoană, vanitate". Este chiar această definiţie cea care se potriveşte cel mai bine ″Generaţiei Y″ conform Twenge. Şi cea care reprezintă totodată sursa problemei. Pentru început, ego-urile accentuate fac ca mulţi tineri să rămână cu aşteptări nerealiste şi incapacitatea lor de a realiza acestea poate conduce la depresie. Nu este o coincidenţă faptul că Centrele pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor din Atlanta, Georgia, SUA, au anunţat în cursul lunii octombrie a anului precedent faptul că 1 din 9 americani cu vârste de peste 12 ani urmează în prezent un tratament cu antidepresive, o rată de patru ori mai mare faţă de sfârşitul anilor 1980.
Twenge remarcă prezenţa unui alt semn al periculozităţii stimei de sine exagerate şi anume creşterea nivelului de narcisism. Ea a constatat că în 2006 un număr de două ori mai crescut de studenţi de facultate au avut un nivel mai ridicat de narcisism, comparativ cu începutul anilor 1980. Narcisiştii au tendinţa de a fi intoleranţi faţă de critică şi predispuşi la înşelăciune şi agresiune. "Aceştia sunt oameni care te exasperează în birou dezbătând pe tema unei calităţi", afirmă ea. Aceştia sunt de asemenea mult mai preocupaţi de aspectul lor fizic după cum subliniază ea, americanii recurg la chirurgia plastică mai mult decât oricând. În ultima sa carte ″The Narcissism Epidemic″ (Epidemia narcisismului) scrisă împreună cu W. Keith Campbell (Free Press, 2009), ea relatează în amănunţime anecdote despre oameni care angajează paparazzi falşi ca să pară celebri şi cumpără de la "McMansions" pe credit, dovedind faptul că în SUA stima de sine este exagerată.
În 2003, o echipă condusă de Roy Baumeister de la Universitatea de Stat din Florida, Tallahassee a efectuat o analiză a literaturii. O situaţie complicată şi-a făcut apariţia. Ei au descoperit că stima de sine crescută a fost în general asociată cu un sentiment de fericire mai pronunţat şi cu o tendinţă mai mare de a avea iniţiativă în timp ce stima de sine scăzută a fost corelată cu depresia. Cu toate acestea, contrar aşteptărilor, persoanele cu stima de sine crescută au avut o tendinţă mai mare de a deveni mai deprimate în perioadele de stres, în timp ce persoanele cu stimă de sine scăzută au fost mult mai rezistente atunci când s-au confruntat cu suişurile şi coborâşurile vieţii. De asemenea a reieşit că încercările de a creşte stima de sine a studenţilor nu au îmbunătăţit performanţele lor academice şi chiar ar putea fi uneori contraproductivă. Stima de sine crescută părea să protejeze fetele de bulimie, dar aceasta nu a împiedicat copiii să recurgă la fumat, alcool, droguri sau sex. Dacă au avut un efect, acela a fost de a-i îndemna să încerce aceste lucruri. Performanţele la locul de muncă au fost uneori corelate cu stima de sine crescută, dar corelaţia a fost variabilă şi direcţia de cauzalitate a fost neclară. Stima de sine nu a putut prezice nici calitatea, nici durata relaţiei. Imaginea de ansamblu a fost atât de amestecată încât Baumeister şi echipa sa s-au aflat în imposibilitatea de a susţine programe care să stimuleze stima de sine.
În prezent între psihologi există un consens asupra faptului că stima de sine este de cele mai multe ori o consecinţă a evenimentelor favorabile din viaţă mai degrabă decât o cauză a acestora, un mesaj care a reuşit să ajungă la cei mai mulţi dintre părinţi şi profesori. Leary merge atât de departe încât să afirme că respectul de sine care este impulsionat în mod nefiresc fără a se face referire la realizări nu are nici o valoare intrinsecă. Între timp, psihologul educaţional Herbert Marsh de la Universitatea din Oxford susţine că ar trebui să privim respectul de sine ca fiind doar o parte dintr-o noţiune mai amplă numită conceptul de sine care include de asemenea concepţii legate de identitatea etnică şi academică şi despre genul sexual. El consideră că un auto-concept bun şi o realizare importantă pe plan educaţional sunt cauza şi efectul în mod reciproc. "Din acest motiv meseria de profesor este atât de dificilă", afirmă el. "Ei nu pot să se rezume doar la a preda aptitudini. Ei trebuie de asemenea să creeze autoconvingerea, iar apoi să creeze o legătură între cele două."
Dacă abordarea lui Baumeister pare prea drastică, Leary este mult mai pragmatic. Mesajul pe care părinţii ar trebui să îl transmită copiilor este că aceştia sunt iubiţi chiar dacă nu sunt perfecţi şi că aceştia se pot perfecţiona, afirmă el. "Acordă-le un feedback sincer." Mai presus de toate, nu-i spune copilului tău ca el sau ea este cel mai grozav copil din lume, "pentru că nici un copil nu este".
Totul despre ceilalţi
O opinie exagerată privitoare la propria ta persoană poate atrage după sine existenţa unor probleme, dar şi stima de sine scăzută poate determina acelaşi lucru. În timpul adolescenţei copii devin vulnerabili pe măsură ce egocentrismul perfect al personalităţii lor tinere dobândeşte rapid fisuri, afirmă Sander Thomaes care studiază psihologia dezvoltării de la Universitatea Utrecht din Olanda. Fetele experimentează un declin mai mare al stimei sine decât băieţii, dar în cazul ambelor sexe schimbarea este permanentă. O altă problemă este faptul că stima de sine a tinerilor poate fi crescută însă în acest caz este instabilă, prăbuşindu-se la primul semn de critică, de exemplu. Este de înţeles faptul că părinţii doresc să protejeze părerea adolescenţilor despre ei înşişi şi să împiedice scăderea prea bruscă a acesteia în acest moment critic, dar să aruncăm asupra lor o avalanşă de laude nefondate nu este răspunsul. O tactică mai bună este de a îi încuraja să se gândească la alţii.
Printre cercetători, a căror operă indică această direcţie sunt Jennifer Crocker şi Amy Canevello de la Universitatea de Stat Ohio din Columbus. În studiul lor, de aproximativ 200 de perechi de studenţi au descoperit că cei care au căutat să stimuleze stima de sine, prin obţinerea confirmării punctelor lor tari de către colegii de cameră, au eşuat. Propria stimă de sine şi opinia colegilor de cameră despre ei a scăzut pe parcursul celor trei luni de studiu. "Ce nu a funcţionat a fost capacitatea de ţine cont de confortul psihic al celuilalt", spune Crocker (European Journal of Social Psychology, vol 41, p 422).
Părinţii ar trebui să îşi ajute copiii să dobândească abilităţile sociale şi de altă natură de care au nevoie pentru a avea rezultate bune, afirmă Thomas. "Dacă reuşesc, copiii lor vor dezvolta un sentiment rezonabil al stimei de sine."
Gena stimei de sine
Unii oameni fac faţă stresului mai bine decât alte persoane. Această capacitate a fost corelată cu optimismul, măiestria şi cu mult mai controversata stimă de sine crescută. Deşi se cunoaşte faptul că astfel de resurse psihologice se transmit în rândul membrilor unei familii, baza lor genetică a rămas obscură. Dar în septembrie anul trecut Shimon Saphire-Bernstein şi colegii săi de la Universitatea din California, Los Angeles, au anunţat că au identificat o genă care influenţează stima de sine. (Proceedings of the National Academy of Sciences, vol 108, p 15118).
GROX (gena receptorului pentru oxitocină) codifică un receptor de oxitocină, un hormon care joacă un rol important în comportament, inclusiv în aprecierea socială, angajament şi de asemenea în agresiune (New Scientist, 11 februarie 2012, p. 39). La nivelul unui anumit loc din secvenţa ADN-ului, gena poate avea fie o moleculă de adenina (A), fie una de guanină (G). Toată lumea poartă două copii ale GROX şi echipa lui Saphire Bernstein a descoperit că persoanele care posedă unul sau două exemplare ale variantei A au relatat existenţa un nivel mai scăzut al stimei de sine decât persoanele care posedă cele două copii ale variantei G. Grupul A a semnalat de asemenea prezenţa unui număr mai mare de simptome depresive.
Thomaes Sander de la Universitatea Utrecht din Olanda este de părere că influenţele genetice probabil reprezintă între 30 şi 50% dintre diferenţele personale ale stimei de sine. Grupul lui Saphire-Bernstein subliniază faptul că GROX este foarte probabil una dintre multele gene care afectează stima de sine. Cu toate acestea, constatarea subliniază importanţa biologiei în psihologia umană.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului The-curse-of-generation-me, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Ecaterina Pavel
