Zgâriind tablaDe ce te crispezi atunci când auzi sunetul unei unghii care zgârie o tablă? Numai gândul la nişte unghii care zgârie o tablă este suficient pentru a provoca fiori pe şira spinării multor oameni – dar motivul din spatele acestei reacţii a rămas un mister timp de decenii întregi.

 

 

 

Oamenii de ştiinţă au luat în considerare toate posibilităţile - de la stimulii vizuali asociaţi cu sunetul până la o reacţie înnăscută care ajută la conservarea auzului - şi s-a acordat chiar şi un Premiu Ig Nobel pentru cercetările ”unghie-pe-tablă”.

Acum, doi cercetători europeni cred că au descoperit nişte noi indicii legate de misterul unghie-tablă. Primul este fiziologic, al doilea - psihologic.

 



Oamenii de ştiinţă au aflat de ceva timp că multe dintre sunetele cele mai neplăcute pentru urechea umană se situează între doi şi patru kilohertzi, aproximativ intervalul cuprins de cea mai înaltă octavă a unui pian.

Întâmplător, atunci când cercetătorii Michael Oehler şi Christoph Reuter au variat sunetul diferitelor zgomote neplăcute pentru voluntari (acestea includeau furculiţe care zgâriau farfurii, unghii care zgâriau o tablă şi scârţâitul provocat prin frecarea unor bucăţi de polistiren), ei au descoperit că cele mai ”dureroase” frecvenţe (aşa cum indicau evaluatorii de stres precum ritmul cardiac sau presiunea arterială) se aflau şi ele în acest interval.

Această descoperire nu este în sine complet nouă. Neurologul Josh McDermott de la Universitatea din New York a tras o concluzie similară în 2009, evidenţiind şi el faptul că cel mai adesea pierderea auzului provocată de sunete se petrece între 2 şi 4 kHz şi că ”este de înţeles că reacţia de aversiune reflectă parţial vulnerabilitatea urechii”.

Ceea ce subliniază Oehler şi Reuter este faptul că multe din trăsăturile acustice ale vorbirii umane aparţin aceluiaşi interval de frecvenţă şi ei sugerează că forma canalelor noastre auditive ar fi putut de fapt evolua astfel încât să amplifice în mod special frecvenţele din acest interval, referindu-se la această amplificare ca la ”câştigul urechii deschise”.

În cea de-a doua (şi, cred eu, cea mai interesantă) jumătate a experimentului lui Oehler şi Reuter, cercetătorii i-au făcut pe voluntari să asculte cele două sunete care se dovediseră a fi cele mai neplăcute (unghiile care zgârie o tablă şi creta care scârţâie pe tăbliţe). Totuşi, de această dată, ei au spus unei jumătăţi dintre participanţi că urmau să asculte o piesă contemporană, iar celeilalte – că aveau să asculte scârţâitul unor table. 

Cei cărora li s-a spus că aveau să asculte scârţâitul unor table evaluau mai degrabă sunetele ca fiind neplăcute decât cei cărora li se spusese că aveau să asculte muzică. Chiar şi mai interesant a fost faptul că indicatorii de stres ai participanţilor se schimbau în mod constant, indiferent de ce li se spusese sau de felul în care evaluau sunetul.

Deci asta înseamnă că s-a elucidat misterul motivului pentru care găsim sunetului unghiilor care zgârie tabla atât de îngrozitor? Nici pe departe.

Cercetătorii speculează că amplificarea frecvenţelor din intervalul 2-4 kHz ar fi putut fi important pentru supravieţuire la începutul existenţei noastre, permiţându-ne să reacţionăm la strigătul de ajutor al unui copil sau să auzim avertizarea unui alt om. Această ipoteză a fost studiată în cazul maimuţelor, dar singura specie examinată nu a demonstrat aceeaşi aversiune faţă de aceste sunete ca oamenii.

Totuşi, deocamdată, Oehler şi Reuter intenţionează să verifice dacă cercetările lor ar putea sau nu să ajute inginerii să facă sunetele enervante ale vieţii cotidiene(gândiţi-vă la aspiratoarele urlătoare) mai suportabile.

”Descoperirile noastre ar putea fi folositoare pentru designul acustic al vieţii de zi cu zi”, a spus Oehler.

 

 

Traducere după: why-do-you-cringe-at-the-sound-of-nails-on-a-chalkboard.
Traducerea: Ana Cristina Dumitrache