Scientia

”Cred că trompetele şi drogurile au mers întotdeauna mână-n mână”, a spus Mark Ronson la o emisiune TV în decembrie 2007. Billie Holiday, Charlie Parker, Lester Young, John Coltrane – iată o listă a maeştrilor jazzului care s-au luptat cu drogurile.

Starurile contemporane ca Amy Winehouse par să urmeze acelaşi tipar (articolul a fost scris înainte de moartea artistei). Revăzând astăzi literatura psihologică şi biografică, Gerard Tolson şi Michael Cuyjet au respins noţiunea romantică ce afirmă că geniul muzical are nevoie de ajutorul drogurilor pentru a prospera.

Un sondaj realizat în 1957 de către Nat Hentoff printre 409 muzicieni de jazz din New York a confirmat dimensiunea problemei: mai mult de jumătate dintre ei încercaseră heroina, 16% consumând-o chiar în mod regulat. Mai mult de jumătate consumau marijuana.

Tolson şi Cuyjet au spus că maeştrii jazzului au apelat la droguri pentru a-şi elibera creativitatea, pentru a intensifica euforia naturală a interpretării şi pentru a face faţă tensiunii resimţite din cauza societăţii dezaprobatoare. Muzicienii anilor ʼ40 şi ʼ60 îşi petreceau o mare parte din viaţă în cluburi de noapte, unde consumul de droguri era frecvent. Mai departe trebuiau să se confrunte cu rasismul, cerându-li-se adesea să intre pe uşa de serviciu a cluburilor şi interzicându-li-se să se amestece cu patronii, care erau majoritatea albi.

Aşa cum a scris psihologul Charles Winick în anii ʼ60, ”se poate ca substanţele pe care le foloseau să fi avut un rol esenţial în eliberarea mentală a acestor artişti de preocupările legate de circumstanţele vieţii lor şi, în consecinţă, să le fi oferit ocazia de a atinge nivelul suprem de creativitate.”

Cu toate acestea, în mod tragic, pentru multe dintre starurile jazzului dependenţa aducea probleme cu legea şi conducea în cele din urmă la o stare de sănătate precară şi la o moarte prematură. Saxofonistul Charlie Parker, de exemplu, a murit la 34 de ani, iar Billie Holiday la 44. ”Potenţialul latent care a fost irosit pe droguri şi alcool de către aceşti artişti nu va fi niciodată dezvăluit în întregime”, au scris Tolson şi Cuyjet.

Într-adevăr, criticul literar Jonathan Yardley a spus că citirea ”Anecdotelor jazzului” l-a făcut să simtă că ”alcoolul a fost pentru jazz un instrument de distragere şi debilitare purtând masca inspiraţiei.”

De fapt, legătura dintre consumul de droguri şi creativitate nu a fost încă testată empiric în totalitate, au concluzionat Tolson şi Cuyjet, dar aceştia afirmă că oricare ar fi beneficiile creative, ”realitatea este că pentru mulţi artişti de jazz, în special pentru cei din perioada creativă 1940-1960, abuzul de substanţe a făcut mai mult său decât bine şi că, în loc să fie calea către geniul creativ, a fost drumul spre o moarte prematură.”

Textul reprezintă traducerea articolului Would the jazz greats have been so great without drugs?, publicat de bps-research-digest.blogspot.com, cu acordul autorului.
Traducerea: Ana Cristina Dumitrache