Frica este una dintre emoţiile fundamentale. Nu există om care să nu experimenteze frica în decursul vieţii, fie că este vorba despre pericolele iminente, ca întâlnirea cu un urs pe o cărare de munte, fie că este vorba numai de imaginarea unei situaţii periculoase. Dar ce se întâmplă în creier atunci când se declanşează sentimentul de frică?
În privinţa înţelegerii modului de funcţionare a emoţiilor, lucrurile nu sunt foarte avansate. Practic nu se cunoaşte exact mecanismul pentru nici un tip de emoţie, cu o excepţie notabilă: frica. În acest caz, al fricii, neurologii au reuşit să traseze labirintul de comunicaţii intern în cele mai mici detalii. Deşi nu vom merge cu explicaţiile la un nivel foarte profund, vom încerca să evidenţiem principalele aspecte ale mecanismului fricii.
Componenta centrală a senzaţiei de frică este amygdala (denumit şi corpul amigdalian, pentru a nu se confunda cu amigdalele, cele două glande de natură limfatică, situate de o parte şi alta a omuşorului). În fapt amygdala este constituită din două componente, câte una în fiecare emisferă a creierului, localizate în interiorul creierului, aşa cum se poate observa în imaginea de mai jos. Nucleul amigdalian şi hipocampul sunt cele două zone cheie ale unui creier primitiv pe care îl moştenim pe cale evolutivă şi care au dat naştere cortexului şi apoi neocortexului.
Fie că trebuie să vorbiţi în faţa unui auditoriu (inima vă bate cu putere, palmele devin umede, genunchii par să se mişte incontrolabil), fie că sunteţi într-o cabană la munte şi de afară se aud zgomote suspecte (creşte atenţia, fiecare zgomot, oricât de mic, vă înfioară, organismul este încordat), ceea ce coordonează sistemul de răspuns al creierului este amygdala.
Denumirea vine de la gr.amygdale, migdală, pentru că are dimensiunea apropiată de cea a unei migdale. Amygdala este esenţială în decodificarea emoţiilor, în special a stimulilor ce pot constitui o ameninţare. Amygdala controlează reacţiile autonome asociate fricii şi excitaţiei sexuale.
Există două căi, complementare, prin care stimulii externi ajung la amigdală. Există o cale scurtă, dar imprecisă privind ameninţarea existentă, care are rolul de a ne pregăti pentru un potenţial pericol şi o cale mai lungă, dar mai precisă, ce vine prin cortexul prefrontal, prin care se aduc elemente mai concrete privind sursa ameninţării şi care ajută la stabilirea unui curs de acţiune ca reacţie la ameninţare.
CUM TRĂIM FĂRĂ AMIGDALĂ?
În cazul în care amigdala este afectată, de diferite boli ori, în cazul animalelor de laborator, prin acţiunea asupra acesteia de către cercetători, sentimentul de frică dispare din repertoriul emoţional. Astfel, un şobolan căruia i-a fost afectată amygdala nu se va teme de pisici, ci le va considera prietenele lui. Un om cu amygdala afectată, căruia i se pune un pistol la tâmplă, deşi este conştient de pericolul pe care această ameninţare îl constituie pentru viaţa sa, nu va simţi sentimentul de frică, ci, întrebat, va afirma calm că se află într-o situaţie periculoasă.
CUM FUNCŢIONEAZĂ FRICA?
Să ne imaginăm următoarea situaţie: sunteţi singuri într-o cabană la munte, iar la un moment dat auziţi un zgomot ciudat. Sunetul este transmis către talamus; pe o cale mai lungă semnalul ajunge la cortexul auzului din lobul temporal, unde acesta este înţeles. De la talamus, printr-o singură sinapsă, semnalul senzorial ajunge la nucleul amigdalian. Rapiditatea cu care semnalele de la ochi şi urechi ajung la amygdala îi permite acesteia să reacţioneze mult înaintea părţii raţionale a creierului, neocortexul. Acest circuit rapid dintre stimuli şi nucleul amigdalian se pare că este răspunzător şi pentru faptul că de multe ori raţiunea este copleşită de emoţii; precedenţa procesului formării emoţiei învinge actul raţional.
În hipocamp - parte cheie a creierului în stocarea amintirilor - se încearcă o identificare rapidă a zgomotului, pe baza celor deja memorate. În cortexul auzului se face o analiză mai atentă: poate este vorba despre crengile copacilor care se lovesc de pereţii cabanei. De aici concluzia se transmite către amygdala şi la hipocamp pentru o comparaţie suplimentară şi o încercare de identificare a semnificaţiei zgomotului.
Dacă lucrurile nu sunt lămurite, se declanşează un mecanism suplimentar de alertare, ce include amygdala, hipocampul şi cortexul prefrontal, care duce la sporirea atenţiei şi o preocupare mai mare pentru identificarea sursei zgomotului. Dacă nici acum nu se identifică originea sunetului, amygdala trimite semnale de activare a hipotalamusului şi sistemului nervos central.
Sistemul limbic este o structură cerebrală formată din sistemul olfactiv, corpul amigdalian, stria terminală, aria septală şi hipocamp care îndeplineşte o serie de funcţii privind emoţiile, comportamentul, memoria de lungă durată şi mirosul.
Diversele părţi ale amygdala primesc informaţii specializate, diferite. De exemplu, mirosurile ajung în zona corticală mediană a amygdala, prin bulbul olfactiv. Amygdala scrutează toate experienţele senzoriale, fiind un fel de santinelă a organismului, mereu atentă la ce se întâmplă în mediu, gata să declanşeze reacţii pe măsura ameninţărilor identificate. De asemenea, amygdala transmite mesaje către toate zonele importante ale creierului, generând secreţii de diferite substanţe, cum este cazul secreţiei hormonului corticotropina, care generează reacţia tip "luptă ori fugi" (vezi imaginea de mai jos) pe care o încercăm atunci când suntem în faţa unei ameninţări iminente.
Pe măsură ce gradul de anxietate creşte, iar frica devine conştientă, amygdala semnalează creierului că este timpul să creeze o expresie a fricii pe chip, ritmul cardiac să devină mai rapid, tensiunea să crească, iar ritmul respiraţiei să scadă. De asemenea, amygdala împreună cu hipocampul este responsabilă de generarea dopaminei care creşte atenţia asupra sursei fricii. În acelaşi timp către zonele creierului ce gestionează vederea şi atenţia sunt transmise semnale pentru sporirea atenţiei şi depistarea a ceea ce este semnificativ în situaţia observată.
Întregul film descris mai sus, care în realitate este mult mai complex, dar am considerat că nu face obiectul unui articol de popularizare a rolului amygdala cum este acesta, se desfăşoară într-o secundă şi ceva. Aşadar, frica, înainte de toate presupune un mecanism inconştient, extrem de rapid, de alertare a creierului despre posibilitatea unei ameninţări.
Faptul că tresăriţi incontrolabil atunci când cineva vă sperie, este urmare a punerii în funcţiune a acestui mecanism inconştient. Deşi este adeseori sursă de amuzament, nimeni nu se poate antrena pentru a nu tresări la zgomote ori atingeri neaşteptate.
BIBLIOGRAFIE:
Daniel Goleman, Inteligenţa Emoţională
en.wikipedia.org/wiki/Amygdala
g2conline.org
