Intestinul gros

Intestinul gros este ultima porţiune a tubului digestiv şi se deschide la exterior prin anus. Acesta continuă intestinul subţire, are o lungime medie de 1,6 metri şi un diametru de aproximativ 7 cm, care descreşte până la 3 cm, pe măsură ce se apropie de anus.

Se deosebeşte din punct de vedere anatomic de intestinul subţire prin diametrul mai mare şi lungimea mai mică. Intestinul gros înconjoară intestinul subţire ca rama unui tablou şi se împarte în: cec, colon (ascendent, transvers, descendent şi sigmoid) şi rect. Această clasificare se face după traiectul şi schimbările de direcţie ale intestinului gros.

Intestinul subţire porneşte din fosa iliacă dreaptă (os situat în partea de jos a abdomenului, pe lateral – e parte din coxal) printr-o porţiune dilatată – cecul, care are anexat apendicele vermiform. După cec urmează porţiunea cea mai lungă a intestinului gros – colonul. Acesta are formă de ramă în centrul căreia se găsesc ansele intestinului subţire. Colonul ascendent urcă pe partea laterală dreaptă a abdomenului şi sub ficat devine orizontal – formează colonul transvers. Acesta la nivelul splinei coboară înspre fosa iliacă stângă (colon descendent) şi apoi în pelvis. Ultima porţiune a intestinului gros este rectul care se deschide la exterior prin orificiul anal.

Structura intestinului gros

Peretele intestinului gros este format din patru straturi caracteristice, în general, întreg tubului digestiv. De la exterior spre interior – tunică seroasă, musculară, submucoasă şi mucoasă.

Mucoasa intestinului gros este mai subţire decât cea a intestinului subţire şi nu prezintă vilozităţi, iar celulele caliciforme (celule secretoare de mucus) sunt mult mai numeroase.

În submucoasă se găseşte o reţea nervoasă cu rol senzitiv şi motor – plexurile Meissner.

Stratul muscular are rolul de a amesteca şi de a propulsa chimul intestinal spre anus. În stratul muscular se găsesc plexurile nervoase Auerbach – împreună cu plexurile Meissner, formează sistemul nervos enteric, cu rolul de a coordona activităţile secretorii şi motorii ale porţiunii gastro-intestinale.

Funcţionare

Din punct de vedere funcţional, cecul, colonul ascendent şi prima jumătate a colonului transversal au rol în absorbţie, iar celelalte segmente au rol de depozitare şi eliminare a materiilor fecale.

Produsul de secreţie al mucoasei intestinului gros este redus cantitativ, foarte vâscos, cu pH-ul alcalin şi lipsit de enzime. Rolul acestuia este de a favoriza trecerea resturilor alimentare şi formarea bolului fecal. În acelaşi timp, secreţia mucoasă a intestinului gros protejează pereţii acestuia de traumatisme mecanice şi substanţe toxice sau acide.

Mişcările intestinului gros sunt reprezentate de unde peristaltice şi mişcări de transport în masă. Frecvenţa acestor unde este de 2-4 pe minut şi sunt datorate contracţiei stratului muscular din structura peretelui. Alimentele ajung în interiorul cecului la 4 ore după ingestie, dar preluarea completă a acestora durează aproape 5 ore. La 6 ore de la ingestie alimentele ajung în unghiul hepatic al colonului, la 9 ore în unghiul splenic, iar la 12 ore în colonul sigmoid.

Eliminarea totală a alimentelor ingerate durează între 5 şi 7 zile (eliminarea totală a unui prânz test).

Flora microbiană a intestinului gros

Bacteriile ce colonizează intestinul gros sunt indispensabile vieţii. Colonul are cea mai luxuriantă microbiotă (au fost identificate aproximativ 300 de specii de bacterii diferite), apreciată la peste 10 miliarde de bacterii pe gram. Numărul mare de bacterii face ca 10 – 30% din masa materiilor fecale să fie ocupată de bacterii.  Acestea ajung în interiorul intestinului prin alimente şi încep colonizarea de la nivelul mucoasei bucale până la nivelul rectului. Tipurile de bacterii din interiorul intestinului gros diferă. Astfel, în cec, colonul ascendent şi prima jumătate a colonului transvers se găsesc bacterii predominant de fermentaţie – degradează glucidele din care rezultă acizi organici, hidrogen şi dioxid de carbon. Restul colonului este colonizat de bacterii anaerobe cu rol de putrefacţie. Peste 95% din numărul total de bacterii din intestinul gros sunt anaerobe (nu au nevoie de oxigen pentru a supraviețui). Datorită acţiunii florei de putrefacţie se produce în interiorul intestinului gros o serie de substanţe toxice pentru organism – inodol, scatol sau amoniac. Pe lângă rolul digestiv al bacteriilor, acestea au şi ale funcţii importante în organism – sintetizează şi absorb unele vitamine (B1, B2, K), intervin în metabolismul acizilor biliari, stimulează funcţia de apărare a organismului prin creşterea producţiei de imunoglobuline sau intră în competiţie pentru resurse cu bacterii nou venite ce sunt mult mai patogene, distrugându-le prin eliberarea unor substanţe toxice (antibiotice) pentru bacteriile nou venite.

Consumul de antibiotice pe termen lung şi fără indicaţia medicului afectează flora microbiană din colon, producând disbioze grave.

Defecaţia

Cantitatea de materii fecale eliminate zilnic variază în funcţie de alimentaţie, vârstă sau gradul de absorbţie al individului. Regimul vegetarian determină creşterea volumului de materii fecale, iar cel rafinat şi bazat pe carne determină scăderea volumului.  Materiile fecale conţin până la 70% apă, restul fiind substanţe organice şi anorganice. În inaniţie prelungită, deşi nu există activitate digestivă, eliminarea materiilor fecale continuă.

Defecaţia este un act reflex motor ce constă în eliminarea materiilor fecale la exterior. Sfincterul anal extern este format din fibre musculare striate (deţinem controlul asupra lui), iar sfincterul intern din fibre musculare netede. După ce este atins pragul de distensie al rectului (rectul se umple cu materii fecale ceea ce determină stimularea receptorilor din perete) se declanşează reflexul de defecaţie – în anumite condiţii, se poate inhiba şi amâna voluntar actul defecaţiei prin menţinerea sfincterului anal extern contactat. Menţinerea sfincterului extern închis determină descărcarea unor impulsuri ale nervilor hipogastrici – se diminuează peristaltismul colonului ceea ce ajută la amânarea actului de defecare. Inhibarea voluntară se poate face doar pentru câteva ore.

Frecvenţa defecaţiei este variabilă, 1 – 3 ori pe zi, iar controlul cortical asupra actului apare după primele 15 – 20 de luni de la naştere.

Aerul digestiv

În tubul digestiv se găsesc 150 de ml de gaz. 50 de ml în stomac şi 100 de ml în colon. Aerul ajunge în stomac prin deglutiţie şi alimente. Acesta este eliminat la exterior prin eructaţii (acţiunea de a „râgâi”). Aerul ce nu a fost eliminat ajunge în intestinul subţire, unde este rapid absorbit de sânge sau ajunge în colon. După ce ajunge în colon, aerul este aproape complet lipsit de oxigen, dar conţine diferite gaze rezultate în urma proceselor de fermentaţie – hidrogen, metan, hidrogen sulfurat – determină apariţia mirosului caracteristic după eliminare.