Scientia

Domeniul medical se remarcă astăzi printr-o complexitate ce evoluează permanent, ceea ce poate face dificil de acceptat ideea că până în secolul XIX numai un număr redus din medicamentele existente aveau valoare terapeutică reală.

Este însă cert că practica medicală a fost mult timp și în mod fundamental bazată pe placebo, rezultatele obținute de-a lungul secolelor fiind în prezent imposibil de evaluat corespunzător din lipsa datelor esențiale. Cuvântul „placebo” (în latina „voi face plăcere”) a căpătat în timp o asociere directă cu remedii false folosite pentru înșelare sau consolare.

Un articol apărut în revista Lancet în anul 1956 (p. 321) concentrează viziunea ce încă persista la acea dată chiar în lumea medicală: placebo era utilizat ca o înșelătorie nedăunătoare, care nu aduce beneficii în tratarea afecțiunii, justificarea utilizării lui fiind „nevoia de a creşte încrederea pacienților că se vor însănătoşi, atunci când diagnosticul era sigur şi nici un tratament eficient nu mai era posibil”. Articole clinice ca cel al lui Henry Beecher - „Puternicul Placebo” (JAMA, 1955) ce susţineau faptul că placebo poate determina schimbări obiective în funcţionarea fiziologică, unele dintre acestea putând depăşi „pe cele atribuite acţiunilor farmacologice puternice” au influenţat percepţia asupra fenomenului „placebo”, dar se loveau de lipsa identificării mecanismelor prin care se putea „comunica” cu corpul. Există un profil specific al pacientului care răspunde la medicamente inerte sau sunt mai importanţi factorii situaţionali şi interpersonali? Cum un astfel de profil nu a putut fi identificat nici până astăzi, psihiatrul Arthur Shapiro sublinia în 1969 rolul important al medicului în „dansul vindecării” şi afirma că doctorii - independent de tratamentul pe care îl prescriau - aveau un rol placebo prin prezenta şi autoritatea lor, prin entuziasmul pentru tratament pe care îl induceau, prin sentimentele de încurajare manifestate faţă de pacient. O explicaţie psihanalitică vehiculată în acea perioadă era aceea că medicul acţiona ca o figură parentală asupra căreia pacienţii vulnerabili îşi proiectau sentimentele de încredere şi supunere împreună cu aşteptările de „a se face bine”.

Descoperirea endorfinelor, progresele obţinute de Robert Ader şi colegii în condiţionarea sistemului imunitar la şoareci, dezvoltarea domeniului psihoneuroimunologiei, teoriile privind rolul expectaţiilor (Irving Kirsch) sau a contextului socio-cultural (Arthur Kleinman, Robert Hahn, Daniel Moerman), studiile efectuate de F. Benedetti (placebo analgesia) sau Fuente-Fernandez (efectul placebo şi boala Parkinson) au menţinut în cercurile academice interesul pentru subiectul placebo. Dincolo de asimilarea cu o „artă”, cu o formă de vindecare rituală în care cei suferinzi îşi structurează experienţa bolii şi vindecării prin simboluri şi metafore, „efectul placebo” este un fenomen dinamic, cu multiple variabile, în care factori ca personalitatea, cogniţia, condiţionarea influenţează organismul uman prin mecanisme încă puţin clarificate.

Astăzi, la început de secol XXI, fenomenul placebo este considerat un subiect complex şi dificil, un aspect ce ţine de „arta” actului medical, continuând să suscite interes prin impactul  său asupra demersului terapeutic. Nu există un consens în definirea termenilor de „placebo” şi „efect placebo”, dar din variatele abordări existente se poate afirma că „Placebo” este orice procedură terapeutică sau o componentă a acesteia despre care nu a fost demonstrat că administrarea sa ar produce o activitate fiziologică sau psihologică specifică, menită să îmbunătăţească starea de sănătate a pacientului în cazul afecţiunii tratate. Un exemplu clasic numit „placebo inert” se referă la o substanţă inactivă farmacologic, cu un conţinut neutru. De asemenea, placebo poate fi şi „placebo activ”, cum ar fi o pastilă cu efecte farmacologice, dar care care nu este considerată de medic ca având un efect specific în cazul respectivei afecţiuni. „Placebo” poate fi considerat şi un tratament sau procedură terapeutică (inclusiv chirurgicală) care la momentul administrării era considerat eficace pentru respectiva situaţie medicală, deşi ulterior studiile au arătat lipsa sa de eficienţă.

Surprinzător pentru o substanţă inofensivă, administrarea de placebo poate produce efecte secundare ce pot apare sub forma dependenţei de respectivul placebo, în special dacă pacientul ajunge la convingerea interioară că respectivul medicament îi este indispensabil. Placebo imită caracteristici obiective şi culturale ale produsului pe care îl reprezintă: el imită relaţia doză-răspuns a agentului activ (ex. două pastile placebo au un efect mai bun decât o pastilă, o capsulă mai mare are un efect mai bun decât una mai mică, culoarea pastilei fiind şi ea importantă); de asemenea, se pare că injecţiile placebo produc un efect mai bun decât pastilele placebo. Convingerile pacientului reprezintă un aspect dinamic, activ, semnificativ în cadrul complexului fenomen placebo, acest lucru încurajând ideea că psihoterapia poate beneficia de efectul placebo poate mai mult decât alte terapii. Trebuie subliniat însă că psihoterapia nu este un placebo, o astfel de etichetă putând fi utilizată numai în acele situaţii în care procedura psihologică aplicată nu are puterea intrinsecă de a produce un efect dar, cu toate acestea, ea dă rezultate exclusiv pe baza convingerii pacientului că va funcţiona.

Placebo şi efectul placebo (2)

Articol publicat în revista "Viaţa medicală" pe 8 august 2008 sub titlul "Placebo și Efectul Placebo: implicații asupra demersului terapeutic".