Anestezia - scurtă incursiune istorică

Anestezia este o metodă prin care, temporar, se împedică percepţia durerii. Este realizată cu ajutorul unor substanţe chimice sau fizice (temperatură scăzută). Istoria anesteziei este împărţită în mai multe perioade, în funcţie de eficienţa metodelor.

Termenul anestezie provine din grecescul anaisthesia (an = fără, stizis = sensibilitate).

Prima perioadă, deşi nu prea a existat o metodă adevărată de anestezie, este a vrăjitoriei. Se practicau descântece, farmece sau alte texte, cu scopul anesteziei. Aceste metode au fost părăsite, întrucât nu erau eficiente. A urmat apoi perioada evului mediu, când au apărut alchimiştii, cu rezultate reale. În 1493 este descoperită „apa albă” sau vitriolul dulce, o substanţă chimică cu efect narcotic, care este redenumită apoi – eter, în 1792.

Majoritatea persoanelor ce se ocupau cu descoperirea unor substanţe cu rol de anestezic, le testau iniţial pe propria persoană. În 1800, Humphrey Dawy descoperă protoxidul de azot. Doi ani mai târziu, Adam Serteurner descoperă  morfina.

Perioada contemporană se bazează pe cunoștințe temeinice de farmacologie, fiziologie sau farmacodinamie. Apare anestezia şi terapia intensivă ca discipline distincte în medicină, cu domeniu de activitate şi limite. Sunt perfecţionate tehnici vechi şi introduse tehnici noi.

Scopul oricărei anestezii este înlăturarea durerii; în funcţie de scop se poate împărţi anestezia în mai multe clase.
1.    Narcoza sau anestezia generală. Se administrează diferite substanţe chimice care vor împiedica perceperea senzaţiei dureroase.
2.    Analgezia. Substanța folosită acţionează asupra fibrelor nervoase, împiedicând transmiterea semnalelor dureroase. Starea de conștienţă este păstrată, dar există unele substanţe care interesează şi sistemul nervos central (cocaina).

Oricare ar fi tipul de anestezie ales (pentru cea generală), se parcurg câteva etape premergătoare, cu scopul de a seda sau provoca somnul bolnavului, de a diminua metabolismul şi reflexele acestuia sau de a neutraliza posibilele efecte toxice ale substanţelor folosite. Anestezice folosite sau încă în uz, pentru a provoca narcoza bolnavului.

Protoxidul de azot – este un gaz neinflamabil, nu este toxic şi se elimină repede din organism. Dezavantajul folosirii protoxidului de azot este eficienţa slabă ca anestezic.

Eterul etilic – este un lichid inflamabil şi iritant. Are acţiune excitantă asupra centrului respirator şi scade frecvenţa bătăilor inimii. Este un anestezic eficient, cu o limită de securitate mare (diferenţa dintre cantitatea administrată pentru producerea anesteziei şi cantitatea care inhibă funcţiile vitale este mare).

Cloroformul – este toxic pentru celulele ficatului, iar în cantităţi mari inhibă bătăile inimii şi centrul respirator. Se prezintă sub formă de lichid incolor, neinflamababil şi iritant, cu o limită de securitate mică.

Ciclopropanul – este un gaz inflamabil şi exploziv. Nu este iritant, iar administrarea împreună cu morfina nu mai prezintă efecte toxice.
Clorura de etil sau „kelenul” – este un anestezic inflamabil, cu o limită de securitate mică.

Aceste substanţe anestezice sunt folosite sub formă de vapori, fiind inhalate. În practică se folosesc substanţe care nu sunt inflamabile şi iritante. Limita de securitate a acestor substanţe trebuie să fie mare. Narcoza prin inhalaţie este cel mai des utilizată, prezentând avantaje mai mari.


Fazele anesteziei generale

Faza 1. Durează de la începutul administrării substanţei anestezice, până la pierderea conştienţei. În această fază, bolnavul, nu mai răspunde la întrebări şi nu mai percepe senzaţiile dureroase, deşi este prezentă starea de conştienţă. Trezirea din această fază se poate face rapid.
Faza 2. Apare după ce starea de conştienţă este pierdută. În această fază bolnavii sunt agitaţi, se pot zbate sau striga. Pericolul cel mai mare este oprirea inimii datorită acţiunii toxice a anestezicului. Din această fază, bolnavul, poate trece direct în faza 4, cu oprirea respiraţiei.
Faza 3. Sunt abolite reflexele, iar respiraţia este regulată şi amplă. Această fază este împărţită în mai multe grade, de la gradul I, cu respiraţie amplă şi regulată, până la gradul IV, cu relaxare completă musculară şi abolirea tuturor reflexelor.
Faza 4. Musculatura striată şi netedă este complet relaxată, ca şi toate sfincterele organismului. Respiraţia se opreşte, numărul bătăilor inimii creşte, iar tensiunea scade. Pielea devine cianotică (albastră) şi acoperită de transpiraţie. Dacă recuperarea din această fază întârzie, moartea se produce rapid, în 2 – 3 minute.

Trezirea este şi ea împărţită pe faze, cronologia evenimentelor fiind inversă. Anestezia este o disciplină de bază a medicinei. Orice act chirurgical, indiferent cât de inovator sau de minim invaziv ar fi, fără anestezie, ar fi o adevărată metodă de tortură pentru bolnav.